Articole despre Învierea Morţilor

De la Preterism.com -- Romana

Un studiu al Învierii

de Don Preston

dkpret@cableone.net

trad. Iosif Dragomir

Jdragomir@clicknet.ro

ÎNVIERE ... dar din ce moarte?

Tema acestei lucrări este doctrina biblică a învierii morţilor. Ideea, că într-o zi va fi o înviere a trupurilor umane fizice este atât de întipărită în intelectul religios modern, încât contestarea este pentru majoritatea tabu. Totuşi vom face exact acest lucru! Este punctul nostru de vedere că conceptul biblic al învierii implică o înviere spirituală a omului din moartea păcatului (adică separarea omului de Dumnezeu cauzată de păcat), o restaurare a omului înapoi la Prezenţa lui Dumnezeu.

În Gen. 2: 15-17 D-zeu a spus omului în legătură cu pomul cunoştiiţei binelui şi răului „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”. Bărbatul şi femeia au mâncat din pom; au murit ei în aceea zi? Uimitor, majoritatea oamenilor vor spune „NU!” deoarece Adam şi Eva nu au murit fizic după ce au mâncat din pomul oprit. Dar aceasta nu este întreaga poveste.

Moarte înseamnă despărţire nu anihilare! Iar Adam şi Eva au fost izgoniţi din grădină în ziua în care au mâncat din pom! Prin urmare ADAM ŞI EVA AU MURIT SPIRITUAL PENTRUCĂ AU FOST ALUNGAŢI DIN PREZENŢA LUI D-ZEU!

Dacă Adam şi Eva nu au murit în ziua când au mâncat, atunci Satan a spus adevărul iar D-zeu a minţit! D-zeu a spus că veţi muri în ziua când veţi mânca din pom, Satan a spus, hotărât că nu veţi muri Gen. 3: 1 şi cont; Cine a spus adevărul lui Adam şi Eva? Dacă nu găsim pe Adam şi Eva morţi în Gen. 2 şi 3 atunci moartea de care au murit era spirituală şi nu fizică!

Acum, dacă în Christos redobândim prin înviere, ce s-a pierdut prin Adam?

1.Cor. 15: 22 „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos.”

Iar dacă ceea ce am pierdut, este viaţa spirituală, nu fizică atunci Biblia nu se referă la învierea fizică când vorbeşte de învierea morţilor! În schimb, punctul central al învăţăturii biblice despre înviere este restaurarea spirituală a omului din moartea păcatului.

Scriitorii NT au legat viaţa sub V. Legământ de moarte, deoarece toţi cei de sub Lege erau sub blestem, Gal. 3: 10 şi cont; Pavel a numit Vechiul Legământ „slujba aducătoare de moarte” (2.Cor. 3: 7-9) pentrucă tot ceea ce făcea era să condamne; nu putea aduce neprihănirea, Rom. 8: 1- 3.

El vorbeşte de zbaterile lui sub V. Legământ; el a vorbit de moartea lui sub Legământ şi se plângea, „cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Rom. 7: 9-25.

Moartea şi învierea lui Isus a fost puterea pentru înlăturarea definitivă a acelei legi care a adus moartea, Ef. 2. Dar Legea nu putea trece până nu a fost în întregime împlinită, Mat. 5: 17-18; şi până ce Noul Legământ de viaţă a lui Christos nu a fost complet întemeiat, Gal. 3: 21-29.

Acest lucru înseamnă că a existat o vreme de tranziţie între Vechiul şi Noul Legământ, o vreme în care cei care ieşeau de sub aceea Lege Veche veneau la viaţă – deci erau aduşi la o viaţă înviată ca şi „primul rod” al viitoarei desăvârşiri în Christos.

Ceea ce vrem să spunem este că, momentul în care V. Legământ a fost complet înlăturat, se numeşte Înviere! Acest lucru l-a spus Pavel în 1.Cor. 15: 54-56. Învierea va a vea loc când V. Legământ va fi împlinit, vers. 54; va fi când „Legea” care este „puterea păcatului” va fi înlăturată, vers. 56. (Mai mult despre toate astea mai târziu).

Conceptul modern a unei învieri fizice a trupurilor umane nu este în concordanţă cu Scriptura. El face ca moartea fizică şi fie esenţa ameninţării lui Dumnezeu în Eden, deşi Scriptura neagă acest lucru.

Interpretarea modernă neagă relaţia, dintre Vechiul Legământ şi moarte şi viaţă – viaţă spirituală. Eşuează a lua în considerare că omul stă înaintea lui Dumnezeu în relaţie cu Legământul.

A trăi sub „slujba aducătoare de moarte” (2Cor. 3: 7-9) însemna să fi un trup al morţii, (Rom. 7: 24; 8: 8-10).

A fi eliberat de aceea „slujbă aducătoare de moarte” însemna să fi înviat. Acesta este conceptul biblic al Învierii.

Credincioşii Noului Testament mureau faţă de Vechea Lege când erau botezaţi în Christos, Rom. 6-7. Legea în sine nu era moartă – ei mureau faţă de Lege; „prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea” (Rom. 7: 4). „Christos este sfârşitul Legii, pentru oricine crede în El” Rom. 10: 4.

Dar Legea avea să treacă doar când se va fi împlinit iar autorul Epistolei către Evrei spune că la ceea vreme ea a îmbătrânit şi era aproape de pieire Evr. 8: 13.

Învierea este eliberare de păcat; păcat –moarte; Ef. 2: 1. Acest lucru se realizează prin credinţă ca răspuns la Evanghelia lui Isus Christos. Christos „a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie” (2Tim. 1: 10).

Cei care vor să cunoască viaţa care nu are sfârşit, Io. 8: 51, trebuie să intre în puterea morţi şi învierii lui Isus, pentru a se bucura de mântuirea / învierea cumpărată de El.

Isus este Învierea şi Viaţa! Pentru a avea această viaţă trebuie să fi în Christos prin botez pentrucă aici omul este legat de moartea şi învierea lui Christos.

Deşi studiul nostru va examina câteva versete, această lucrare se va concentra asupra unui text central în discuţia despre înviere – Io. 5: 24-29.

„Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi ceice-l vor asculta, vor învia. Căci, dupăcum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului. Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentrucă vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Ceice au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar ceice au făcut răul, vor învia pentru judecată”.

Discursul formează baza ideii celor „două învieri”. Majoritatea comentatorilor insistă că în vers. 24-25 Isus a vorbit despre o înviere spirituală disponibilă credinciosului astăzi iar apoi în vres. 28-29 El a vorbit despre o, încă viitoare, înviere fizică.

Scopul nostru este să examinăm contextul specific a lui Ioan 5 şi contextul predicţiei lui Isus cu privire la venirea ceasului „consumativ” (al încheierii, al isprăvirii), în lumina lui 1.Ioan cap. 2 şi Apocalipsa.

Vom studia Nădejdea lui Israel şi relaţia împlinirii şi trecerii V. Legământ cu Învierea. Vom comenta pe scurt baza V. T. pentru predicţia lui Isus din Io. 5.

Elementele constitutive ale învierii vor fi comentate în lumina învăţăturii N.T., anume că învierea deja a început dar încă nu era consumată (încheiată). Vom analiza câteva pasaje care ne spun când avea ea să aibă loc.

În final vom explora câteva dintre contradicţiile din cadrul interpretărilor tradiţionale ale lui Ioan 5 şi vom lua aminte la câteva obiecţii aduse acestor puncte de vedere.

Două Învieri?

Este un meniu standard să citeşti în comentarii că Io. 5: 24-29 vorbeşte despre două învieri.

R.H. Charles spune despre vres. 24-25 „ nu are nici o legătură cu darul vieţii fizice”. Cu toate acestea când ajunge la vers. 28-29 pur şi simplu afirmă fără dovadă „este implicată moartea fizică” Hoskyns spune, „În perspectiva gândirii Creştine trecerea de la moarte la viaţă este trecerea de la păcat la neprihănire şi la iertarea păcatelor, de la necredinţă la credinţă (Ef. 2: 1: Rom. 6: 13; 11: 15; col. 2: 13; 1Pet. 1: 3 şi cont)”. După acest excelent comentariu el spune apoi, „că tocmai datorită acestui adevăr şi a faptului că Isus susţine o atunci prezentă posibilitate de înviere, acest lucru nu exclude o, încă viitoare, înviere fizică”.

Unde exact în contextul lui Ioan 5 este o descriere a două învieri? Isus nu spune că ar fii două învieri! El nu vorbeşte despre spiritual versus fizic; El nu face distincţie între „morţii” din vers. 24-25 şi cei din morminte din vers. 28-29. Şi care este diferenţa dintre a auzi „glasul Fiului lui Dumnezeu” vers. 25 şi a auzi „glasul Lui (Fiului Omului)” din vers. 28?

Care este diferenţa dintre „viaţa” - viaţă veşnică din vers. 24-25 şi „viaţa” din vers. 29?

Toate diferenţele sunt aduse în text de cel care interpretează! De fapt motivul pentru care interpretatorii fac distincţie între vers. 24-25 şi 28-29 este pentrucă în vers. 24-25 Isus spune „vine ceasul şi acum a şi venit” iar în vers. 28-29 El a spus, „vine ceasul”.

Dar oare Isus a făcut deosebire între două feluri de moarte, morminte, învieri şi viaţă, diferite în natură şi separate între ele de milenii, sau vorbea Isus despre o SINGURĂ ÎNVIERE, adică INIŢIEREA ei care era atunci prezentă şi CONSUMAREA ei care era încă în viitor, dar iminentă din perspectiva Lui?

Pentru a găsi răspuns la această întrebare vom analiza patru pasaje.

ROMANI 6

În Rom. 6: 1-11 apostolul demonstrează cum prin botez Romanii au murit împreună cu Christos, vers. 3 şi au fost înviaţi împreună cu El, vers. 4.

Cu siguranţă acest lucru nu se poate referi la moarte fizică şi înviere fizică. Observaţi dar, vers. 5: „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui”. (nu am fost niciunul răstigniţi – ce moarte asemănătoare?)

Este „asemănarea cu moartea Lui” o asemănare fizică? Dacă da, atunci ei au murit fizic! Dar dacă admitem că acest lucru se referă la o asemănare spirituală, cum va afecta faptul acesta vers. 5?

Trebuie oare să înţelegem că în botez există o asemănare spirituală cu moartea lui Isus dar în înviere va fi o asemănare – o imitare – fizică a învierii Sale? Cine a schimbat hermeneutica în cazul acesta? Teologii moderni, nu Pavel schimbă natura discuţiei!

Cum este posibil să schimbi atât de radical discuţia lui Pavel de la moarte spirituală la înviere fizică?

Pentru Pavel, elementul viitorist era de aceiaşi natură în „asemănare”. În vers. 8 apostolul spune, „dacă am murit împreună cu Christos, credem că vom şi trăi împreună cu El.”

Viaţa viitoare era de aceiaşi natură ca şi moartea; dar moartea nu era fizică de aceea viaţa viitoare nu era fizică.

În Rom. 6 există elementul „deja” al învierii, cât şi elementul „nu încă”. Nu există două învieri diferite şi distincte a două feluri de trupuri. Există o Înviere care a fost iniţiată şi urma în curând să fie consumată, împlinită.

Dacă ar exista două învieri în Biblie, una spirituală şi una fizică separate între ele de milenii, de ce Scriptura nu menţionează Învierea niciodată la plural - învieri?

FILIPENI 3: 1-16

Acest pasaj foarte clar arată că pentru Pavel, învierea era o realitate atunci prezentă deşi încă nu perfectată, împlinită.

Trebuie ţinut minte că Pavel nu se apără doar pe el ci şi pe fraţii lui creştini de atacurile şi pretenţiile celor care insistau că ei erau adevăraţii moştenitori ai promisiuniulor lui Dumnezeu. Întrebarea se punea: „Cine este adevăratul Israel?” Astfel Pavel afirmă în termeni fără echivoc că adevăratul Israel nu este fizic ci spiritual. Adevăratul Iudeu nu este acela care se laudă cu tăierea împrejur fizică, în carne, ci acela care se laudă în Christos, cu tăierea împrejur a inimii, conf. Col. 2: 11 şi cont.

Nădejdea lui Israel prin urmare, nu era în moştenirea lui naţională ci în realităţiile spirituale ale lui Christos.

Acest lucru nu poate fi supra-accentuat. Pavel nu a predicat altceva decât nădejdea lui Israel, aşa cum vom vedea mai jos, iar nădejdea lui Israel nu era în lucruri fireşti, pământeşti, ci în a se închina (a sluji) lui Dumnezeu „în Duh” vers. 3. Israel a persecutat pe Pavel totuşi Pavel predica nădejdea lui Israel!

De ce totuşi Israel persecuta pe Pavel? Deoarece în predicarea „nădejdii lui Israel” Pavel nu predica o nădejde naţionalistă şi cu atât mai puţin, una fizică!

Considerând, circumcizia lui în carne, moştenirea naţională şi realizările personale sub Lege, ca pe „o pierdere” „un gunoi”, Pavel susţine natura spirituală a Nădejdii lui Israel.

În vers. 1-6 Pavel enumeră realizările sale personale sub Lege; Dacă cineva avea motiv să se laude cu realizările personale înaintea lui Dumnezeu, Pavel avea! Totuşi toate aceste merite personale erau fără valoare înaintea lui Christos. Pavel a învăţat că nu poate câştiga neprihănirea iar toate eforturile sale sub Lege erau doar o încercare în acest sens, dar fără sorţi de izbândă! De aceea, ele nu erau câştguri pentru el, ci de fapt pierderi!

Apostolul spune apoi, că în enumerarea realizărilor sale sub Lege ca pierderi, el avea un singur gând în minte: să fie găsit în Christos, „ca să ajung cu ori ce chip dacă voi putea, la învierea din morţi” vers. 11.

Cu siguranţă este ciudat a spune aşa ceva dacă învierea din pământ a trupului fizic este un eveniment universal, inevitabil! Scopul lui Pavel, în socotirea succeselor sale personale sub Lege ca o pierdere, era să ajungă la înviere!

Examinaţi referirea lui Pavel la „a muri”. În vers. 10 el spune că la aceea vreme „se făcea asemenea cu moartea Lui (Isus)”. Acest verb este un prezent continuu deşi Cornilescu nu traduce aşa.

(CÂND „să fiu găsit în El”? Poate zici în viitorul îndepărtat. După moartea lui Pavel? „să mă fac asemena cu moartea Lui ... CÂND, după moartea lui Pavel? Cum se putea face Pavel asemena cu El în moartea Sa după ce murea?)

În ce fel se făcea Pavel asemenea cu moartea lui Isus? Cu siguranţă nu poate fi în mod fizic din moment ce el aştepta acest lucru. Exact ca în Rom. 6, unde el a spus că Romanii au murit împerună cu Christos şi anticipau învierea împreună cu El, Pavel vorbeşte aici despre moartea lui în chipul lui Christos şi dorinţa de a participa la învierea Sa. 

Din moment ce moartea nu este fizică în nici unul din texte atunci nici învierea nu este fizică.

Observaţi acum vers. 12 după ce spune că doreşte să ajungă la înviere, el spune, „Nu că am şi câştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus”.

Acum, dacă Pavel a avut în minte moarte fizcă şi înviere fizică, nu ar fi această afirmaţie cam glumeaţă? Desigur nu a ajuns la înviere, pentrucă încă nu murise! Asta în cazul când ar fi avut în minte moarte şi înviere fizică; dar noi înainte am văzut că moartea de care vorbea el nu poate fi fizică!

„Moartea” lui Pavel trebuie pusă pe picior de egalitate cu „uitarea” lui, vers. 13b; „uitarea” lui şi „aruncarea înainte” stau în opoziţie cu „moartea” lui şi respectiv învierea împreună cu Christos, iar obiectul acestei schimbări era cele două veacuri ale Legămintelor. Din moment ce „moartea” lui şi „uitarea” lui se refereau la acelaşi lucru iar „uitarea” însemna a lăsa la oparte lumea lui Israel a Vechiului Legământ, atunci „ajungerea la înviere” trebuie văzută în relaţie cu tranziţia completă de la Lumea lui Israel a Vechiului Legământ la Noul Legământ „legea Duhului de viaţă în Christos Isus” Rom. 8: 1-3.

Lucrul faţă de care murea Pavel, era Lumea Veche a lui Israel cu dependenţa ei de neprihănirea prin Lege – lucruri pe care altădată le considera câştig;

Lucrul pentru, sau faţă de care el învia, era adevărata neprihănire prin credinţa în Christos Fil. 3: 9.

Pavel a spus că învierea lui Christos era ţinta lui. El a spus că nu a ajuns-o încă. Dar el mai spune, „dar în lucrurile la care am ajuns să umblăm la fel” vers. 16. (cuvintele „aceiaşi părere” sunt adăugate, nu există în textul original).

Pavel nu a schimbat subiectul; el încă se concentrează asupra singurei sale dorinţe „învierea din morţi” literal „afară din morţi”. Totuşi el spune că deja a ajuns-o într-un anumit grad, la un anumit nivel!

Avem aici acel „deja dar nu încă” cu privire la înviere afirmat în cei mai clari termeni posibili!

Se poate ca Pavel să vorbească de viaţă şi moarte fizică? Dacă da, atunci el a spus că „a murit un pic fizic”!

Desigur, el a spus că a murit împreună cu Christos, Gal. 3: 20 dar încă odată, acest lucru nu se referă la moarte fizică! Spunea Pavel că a ajuns deja la un anumit „nivel” de înviere din moarte fizică?

A pune întrebarea înseamnă a da şi răspunsul.

Să nu uităm că Pavel vorbeşte de nădejdea lui Israel – asta înseamnă adevărata nădejde aşa cum este ea descoperită în Christos. Gândul acesta nu-l părăseşte niciodată. Vom vedea mai jos că singura nădejde a lui Israel era Învierea.

Astfel dar, în Fil. 3 Pavel spune că speranţa lui Israel privind învierea îşi găsea împlinirea ei imediată în Christos. Totuşi ea nu era încă desăvârşită, încheiată, deoarece Vechiul Sistem era încă în locul lui.

La fel cum Isus face în Io. 5: 24-25, Pavel se mişcă de la o înviere „deja” prezentă, la o răsplată viitoare „nu încă”. Dar acestea nu sunt două feluri diferite de înviere. Este o simplă mişcare de la iniţierea la consumarea aceleiaşi învieri.

Ce învaţă Pavel cu privire la când va fi realizat acel aspect viitor al învierii?

În Fil. 3: 20-21 Pavel spune că ei aşteptau venirea lui Christos pentru ca ea să aducă consumarea, să desăvârşească aceea minunată schimbare şi să aducă viaţa la realitate deplină.

Cuvântul grecesc apekdekomai se traduce cu „aşteptare completă” care denotă o aşteptare intensă şi are puternice conotaţii de iminenţă.

Mai mult în Fil. 4: 5 Pavel afirmă clar, „Domnul este aproape” (engus). După cum spune „The Expositors Greek Testament” „este destul de evident că Pavel aştepta o întoarcere grabnică a lui Christos.”

Prin urmare, pentru Pavel, indiferent ce înseamnă pentru cineva învierea, acel eveniment era iminent.

Când vezi totuşi că discuţia lui Pavel referitoare la moarte şi înviere nu s-a putut relaţiona la moarte şi înviere fizică, atunci faptul acesta se corelează perfect cu Romani 6 şi Ioan 5.

COLOSENI 3

Coloseni 3: 1şi cont. face parte din aceiaşi discuţie. Pavel a spus că Colosenii au murit împreună cu Christos iar vieţile lor erau ascunse.

Era aceea o moarte fizică şi o ascundere fizică pe care o aveau şi o experimentau ei? În legătură cu moartea şi viaţa Colosenilor William Bell spunea, „Această viaţă avea un aspect prezent sau „deja” şi unul viitor „nu încă” prin faptul că era ascunsă în Christos şi urma să fie descoperită mai târziu. Nu este o viaţă diferită ci aceiaşi şi singura viaţă pe care o aveau. Este Christos viaţa primită prin botez? Nu aceasta este viaţa pe care au primit-o Colosenii când au murit cu El? Nu este viaţa pe care au primit-o cea care era ascunsă? Prin urmare aceea viaţă, nu viaţă fizică, este viaţa care va apărea, va fi descoperită cu El în glorie.”

La fel ca în Romani, există prin urmare un aspect „deja dar nu încă” al învierii. Aceasta ne ajută să înţelegem Ioan 5 din moment ce Pavel se ocupă de aceiaşi chestiune ca şi Isus, viaţă şi moarte. La fel de sigur cum Coloseni vorbeşte de un singur fel de moarte şi viaţă viitoare, exact aşa este şi în Ioan. Pavel simplu dezvoltă ceea ce Isus a învăţat.

Dacă învierea din Io. 5: 24-25, învierea spirituală conform majorităţii comentatorilor, era o realitate complet prezentă atunci, nu ar fi trebuit să aibă un aspect viitor al ei. Aceasta în cazul în care este delimitată de învierea „vine ceasul” din Io. 5: 28-29. Din moment ce am arătat deja cu dovezi convingătoare că a existat un aspect prezent cât şi unul viitor al învierii spirituale în vremea lui Pavel, aceasta este într-adevăr o puternică dovadă că şi Isus vorbea de aceiaşi înviere în Ioan 5.

2.TIMOTEI 2: 11-12

Al patrulea text este 2.Tim. 2: 11-12. Pavel a spus, „pentrucă dacă suntem morţi (am murit – sunapathanomen, pers. I plural, aorist, indicativ) împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El.”

La fel ca în Romani, Coloseni şi Filipeni, Pavel vorbeşte de o stare de moarte experimentată de biserică; era o stare de moarte care avea să fie învinsă în viitor. Dar este incontestabil că moartea pe care biserica a experimentat-o nu putea fi moarte fizică! Prin urmare învierea pe care ei o anticipau şi aşteptau nu putea fi fizică! Acest lucru este întărit de context.

În 2.Tim. 2: 18 Pavel ia în discuţie problema lui Imineu şi Filet; ei susţineau că învierea deja a avut loc.

Ar trebui să fie clar, pentru orice persoană care gândeşte, că cei doi nu ar fi putut susţine cu vreun grad de succes – sau cu faţa senină – că a apărut învierea aşa cum o înţelege conceptul tradiţional modern!

Dacă învierea este un eveniment care pune capăt timpului, atunci, pentru aceşti oameni a insista că învierea deja sosise, însemna atragerea batjocorii şi derâderii asupra lor.

De ce n-a spus Pavel doar atât, „Priviţi în jur, mormintele sunt încă pline!” Dar dacă învierea este legată de moartea de care vorbeşte el în vers. 11 atunci este de înţeles, cum aceşti oameni au putut face o astfel de afirmaţie şi de ce au putut fie crezuţi.

Din moment ce este incontestabil faptul că moartea din vers. 11 nu putea să fie fizică ci trebuie să fie spirituală, Imineu şi Filet trebuie că au considerat că din moment ce viaţa exista „deja” învierea a avut loc pe deplin. Nu le-a spus Pavel Efesenilor că ei au fost înviaţi din morţi, Ef. 2: 1?

Amintiţi-vă că Pavel scria lui Timotei care era în Efes. Legătura, dintre învăţătura lui Imineu şi ceea ce a scris Pavel bisericii din care el făcea parte, este foarte probabilă. Nu a scris Pavel Romanilor că Christos i-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii? (Rom. 8: 1 şi cont.). Nu a scris el Colosenilor că prin botez ei s-au desbrăcat de trupul poftelor firii pământeşti? (Col. 2: 11-12). Şi nu a spus Pavel chiar în această epistolă că Christos a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie? (2.Tim 1: 10). Cu siguranţă învierea era deja în trecut!

Doar în contextul acesta poate fi înţeles corect Imineu şi Filet. Ei nu afirmau apariţia în trecut a sfârşitului cosmosului fizic! Ei afirmau – prematur (înainte de vreme) – descoperirea deplină a mântuirii!

În fiecare din aceste pasaje vedem acel „deja dar nu încă” a învierii. Aceste texte ne oferă dovezi puternice că în Io. 5: 24-29 Isus susţine INIŢIEREA şi CONSUMAREA unei singure învieri, nu două.

Singularitatea învierii din Io. 5 este stabilită în momentul în care cineva onorează textul. Isus pur şi simplu se mişcă de la „cine ascultă” la „toţi cei din morminte”. Mişcarea este de la câţva înspre toţi.

De când o astfel de mişcare cere o schimbare de subiect sau de natură a subiectului?

Mai departe, mişcarea este de la ceasul care „acum a şi venit” înspre ceasul care „vine”. Contrastul este între referinţe temporale. Dacă un fermier spune că recolta grâului a început dar vine ceasul când recolta va fi terminată (consumată), a schimbat el subiectul de la recolta grâului la cea a merelor?

Observaţi atent limbajul textului. În vers. 24-26 Isus vorbeşte de aspectul pozitiv al autorităţii Sale, „Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine” vers. 26. Acum fiţi atenţi: „Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului” vers. 27.

După ce afirmă autoritatea Sa nu doar de a da viaţa ci şi să execute judecată, El imediat spune, „Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentrucă vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată”.

Accentul este pe autoritatea lui Isus nu doar de a da viaţa ci şi de a executa judecata.

ESTE CEASUL DE PE URMĂ

Fără îndoială, Ioan 5 a anticipat un ceas final de încheiere, de finalizare, de desăvârşire – ceasul învierii.

Acest ceas care vine va avea loc în „ziua de apoi” (din urmă) (Io. 6: 39, 40, 44, 54; 11: 24; 12: 48).

Majoritatea comentatorilor insistă că ceasul din Io. 5: 28-29 şi „ziua de apoi” din pasajele precedente trebuie să fie ziua din urmă (ultima) a timpului.

Deşi acest lucru nu este menţionat nicăieri în Biblie, el totuşi este presupus. Comentatorilor amilenişti le place să râdă de milenişti: „Nu pot exista zile după ultima zi. Dar dacă nu mai pot exista zile după ultima zi, atunci nu mai este timp pentru mileniu !!!!!! Prin urmare teoria mileniului cade!

În 1.Io. 2: 15-18 Ioan, acelaşi autor al Evangheliei după Ioan a spus, „lumea şi pofta ei trece ... copilaşilor este ceasul de pe urmă. Şi după cum aţi auzit că are să vină antichrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antichrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă”.

Autorul care în Evanghelie a anticipat venirea ceasului terminal, scrie în epistola sa că ceasul de pe urmă era asupra lor!

Dacă nu pot fi „ceasuri” după „ceasul de pe urmă” avem o problemă serioasă! Ioan a scris acum 2000 de ani spunând că ceasul de pe urmă a venit. Totuşi au mai fost multe „ceasuri” de atunci!

Este uimitor cum exegeţii încearcă să disocieze (separe) ceasul final din Ioan 5 de ceasul de pe urmă din 1.Ioan 2.

Stafford North argumentează că deoarece cuvintele „ceasul de pe urmă” în original nu are articol hotărât acesta înseamnă că „Ioan vorbeşte într-un mod calitativ sau de categorisire şi nu despre vreun ceas precis, definit”. Cu alte cuvinte, „Ioan nu a spus „acesta este ceasul de pe urmă” ci mai degrabă „acesta este un timp critic”.

Pe lângă faptul că forţează întrebarea şi presupune un sfârşit al timpului, sugestia lui North dovedeşte mult prea mult.

Articolul hotărât nu apare nici în Io. 5: 28! Ar sugerea North că deoarece articolul hotărât lipseşte aici aceasta ar indica că acel pasaj nu vorbeşte de ceasul terminal, al împlinirii?

Mai departe, în 1.Pet. 4: 17 Petru a spus, „suntem în clipa când judecata stă să înceapă”. Aici avem folosirea articolului hotărât. North presupune că dacă în 1. Ioan 2: 18 ar exista articol hotărât acest lucru ar indica faptul că împlinirea era aproape. Vrea el acum să sugereze că Petru spunea JUDECATA era aproape? Această problemă este ridicată şi de alte pasaje. În Mat. 10: 15 Isus a spus că „în ziua judecăţii ar fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei” decât pentru cei ce l-au respins. Vezi Mat. 11: 22, 24. Isus a spus că „în ziua judecăţii ar fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru cei din Horazin, Betsaida şi Capernaum”. North aplică aceste texte la „sfârşitul timpului” deşi articolul hotărât lipseşte. Per logica fratelui nostru aceste texte nu se pot referi la „judecata finală”.

În Io. 2: 8 Ioan spune, „întunericul se împrăştie şi lumina adevărată răsare chiar”. Această metaforă este direct asociată cu venirea Domnului, Rom. 13: 11; 1.Tes. 5: 1-6 şi era o exprimare vie a conştiinţei escatologice a bisericii.

Afirmaţia încrezătoare (inspirată) a lui Ioan că aceea zi deja strălucea (lumina răsărea) este egală cu a spune că venirea Domnului ( adică ceasul de pe urmă!) este aproape!

În final, Ioan vorbeşte în mod specific de învierea atunci prezentă. În Io. 3: 14 el spune, „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentrucă iubim pe fraţi. Iar în 3: 1-3 el a anticipat consumarea, desăvârşirea acelei învieri. Învierea din 3: 9-10 şi 14 implică a deveni copii ai lui Dumnezeu iar cea din 3: 1-3 implică manifestarea înfierii. Nu două învieri ci una!

A VENIT CEASUL JUDECĂŢII LUI

Acelaşi autor care a scris despre venirea ceasului în Evanghelia lui Ioan şi a spus în prima epistolă că ceasul venise, deasemenea a scris şi cartea Apocalipsei. Amilenişti în general văd în această carte mesajul căderii Romei. Noi credem că acest lucru este incorect; cartea vorbeşte despe cucerirea şi distrugerea cetăţii „unde a fost răstignit Domnul lor” Apo. 11: 8. Este de prisos să spui că Isus nu a fost răstignit în Roma! „Babilonul” a fost şi el plin de sângele vărsat pe pământ, Apo. 17: 6; 18: 24. Isus a identificat persecutorul profeţilor şi a apostolilor ca fiind Ierusalimul, Mat. 23: 31-39; Luc. 13: 33-34.

Aşa cum toţi sunt de acord, Apocalipsa vorbeşte despre înviere. Acesta este „ceasul” învierii din Ioan 5.

Ceea ce puţini par să observe este că învierea este zugrăvită în directă asociere cu căderea cetăţii unde Domnul lor a fost răstignit, Apo. 11: 8-19!

În Apo. 14 Ioan are în vedere „ceasul” critic sau decisiv. Acest capitol prezintă imaginea unui înger cu Evanghelia veşnică ca să o vestească întregii lumi vres. 6.

Mesajul Evangheliei este: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui” vers. 6

Judecata este adusă asupra cetăţii Babilon, prigonitorul sfinţilor lui Dumnezeu Apo. 17: 6, 14 – care este aceiaşi cetate din Apo. 11: 8.

Vremea judecăţii este în momentul în care Cel ce seamănă cu un Fiu al Omului avea să vină pe nor să culeagă recolta, când secerişul pământului se va fi copt, Apo. 14: 14.

Există câteva lucruri de reţinut în acest text.

Predicarea evangheliei în toată lumea este repezentativă pentru responsabilitatea bisericii de a predica evanghelia întregii lumi în generaţia lui Isus înainte de căderea Ierusalimului. În Mat. 24: 14 prezicând pieirea Vechiului Israel, Isus a spus: „Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”.

Încheierea acestei misiunii avea să fie un semn pentru iminentul sfârşit al veacului Vechiului Legământ. Isus în mod pozitiv a declarat că Venirea Lui va fi în aceea generaţie, Mat. 24: 34.

Pentru o întreagă generaţie Biserica primară a proclamat, în mijlocul persecuţiei, aceea judecată ameninţătoare. Apostolul Cilician a spus, „ziua se apropie” Rom. 13: 12 şi „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satan sub picioarele voastre” Rom. 16: 20. El a spus aceasta după ce a spus că evanghelia a fost propovăduită în toată lumea, Rom. 10: 18.

În 1.Cor. 10: 11 Pavel le spune creştinilor că ei trăiesc la sfârşitul veacului. În Tit 2: 11-13 acelaşi apostol spune că evanghelia a fost arătată (adusă la cunoştiinţa) tuturor oamenilor şi prin urmare ei aşteptau arătarea lui Isus Christos.

Ceea ce vrem să spunem este că în Apo. 14 îngerul cu evanghelia veşnică şi mesajul ei de judecată iminentă, corespunde misiunii bisericii primare cu mesajul ei referitor la venirea lui Christos în Căderea Ierusalimului la AD 70.

În Apo. 14 aceea judecată viitoare este numită „ceasul judecăţii Lui”. Este ceasul decisiv atât de esenţial altor scrieri ale lui Ioan. Trebuie observat că Ioan îl numeşte literal „ceasul judecăţii Lui” (vezi Io. 5: 24, 28, 29). Articolul hotărât însoţeşte atât „ceas” cât şi „judecată”. Compară acest fapt cu comentariile lui Stafford North de mai sus.

Urgenţa mesajului acelei judecăţi trebuie deasemenea accentuat. Mesajul era că judecata a venit. De fapt lui Ioan i s-a spus prin cele mai categorice expresii că viziunea lui avea să fie împlinită; „în curând” „vremea este aproape”; Isus avea să vină „în curând” Apo. 1: 1-3; 22: 6, 10, 12, 20.

Consecvenţa şi logica scrierilor lui Ioan cât şi concentrarea constantă asupra ceasului decisiv cuplate cu iminenţa din Apocalipsa, cere o împlinire a acelui ceas decisiv în primul secol.

Ioan vorbeşte în 5: 24-25 despre începutul recoltei – pârga dacă vreţi – „vine ceasul şi acum a şi venit când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi CEI ce-l vor asculta vor trăi”.

Apoi el vorbeşte de restul recoltei în vers. 28-29 „Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentrucă vine ceasul când TOŢI cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele”.

Mişcarea este de la „câţiva” (cei) care vor asculta şi vor trăi, înspre „toţi” care vor auzi unii pentru condamnare.

Apo. 14 conţine ideea identică. În vers. 1-5 îi găsim pe cei 144000 care sunt „cel dintâi rod pentru Dumnezeu”. Ei sunt cei răscumpăraţi. Ei urmează pe Miel – ei aud vocea Lui! În vers. 14-20 accentul este pus pe restul recoltei şi pe condamnare exact ca în Ioan 5: 28-29.

Paralela dintre Ioan 5 şi Apocalipsa 14 este prea evidentă ca să fie ignorată. „Ceasul care vine” din Ioan 5 este „ceasul judecăţii Lui” din Apocalipsa 14. Iar din moment ce Apocalipsa este atât de categorică în ce priveşte iminenţa acelei judecăţi ameninţătoare, trebuie să vedem că acel decisiv „ceas care avea să vină” din Ioan 5: 28-29 nu era un eveniment îndepărtat cu milenii de zilele lui Isus, ci urma să apară în generaţia Sa.

Că Apocalipsa, în special cap. 14 vorbeşte de judecata din AD 70 împotriva lumii Israelului Vechiului Legământ este ilustrată în câteva moduri. În vers. 20 ea spune „teascul a fost călcat în picioare afară din cetate” – acest termen „afară din cetate” este aproape un termen tehnic pentru a identifica Ierusalimul. Vezi Evr. 13: 12-13.

Mai departe scriitorul spune că sângele rezultat din judecată a curs pe o lungime de 1600 de stadii – 296 km. Aşa cum mulţi comentatori au observat, aceasta este lungimea ţării lui Israel.

Aceasta este o expresie codificată prin care nu numai se simbolizează natura groaznică a suferinţei iminente, ci se şi exprimă sferea de acţiune a ei.

Trebuie oare să credem că scriitorul a exprimat judecata în termeni care ar aduce în minte pe Israel când el de fapt are în vedere Roma?

În Apocalipsa 14, găsim la fel ca şi în 1.Ioan şi Evanghelia după Ioan, ameninţătorul ceas decisiv. Atât în 1. Ioan cât şi Apocalipsa găsim indicatori temporali categorici spunând că ceasul împlinirii era iminent.

SPERANŢA – NĂDEJDEA - LUI ISRAEL

În predicţiile Sale cu privire la înviere Isus nu a prezis ceva nou, El vorbea despre nădejdea lui Israel.

Trebuie ţinut minte că Isus era Iudeu „născut din femeie, născut sub Lege” Gal. 4: 4. În lucrarea Lui Isus nu a slujit Neamurilor ci doar „oilor pierdute ale casei lui Israel” Mat. 15: 24.

Până nu au fost împlinite promisiunile faţă de Israel, mântuirea nu putea fi extinsă la Neamuri deoarece „mântuirea vine de la Iudei” Io. 4: 22.

Isus nu a venit să distrugă Vechiul Legământ ci să-l împlinească Mat. 5: 17-18 şi El a fost „un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu, şi să întărească făgăduinţele date părinţilor, Rom. 15: 8.

Acest lucru este extrem de important dar adesea trecut cu vederea în lumea religioasă modernă. Amileniştii spun că toate promisiunile V.T. făcute lui Israel au fost împlinite iar relaţia lui Dumnezeu cu ei s-a sfârşit la Cruce. De cealaltă parte premilenistul susţine că Israel a jucat un rol pivotal în schema escatologică a lui Dumnezeu; dar conceptul milenist este literalist şi scapă din vedere natura spirituală a schemei de răsumpărare, escatologice.

Pentru a ilustra ceea ce vrem să spunem haideţi să ne îndreptăm atenţia înapoi asupra lui Pavel trimis în judecată fiind acuzat că predică nădejdea lui Israel.

În Fpt. 21 Iudeii în mod greşit au crezut că Pavel a introdus un păgân în templu şi l-au atacat cu intenţi criminale, Fpt. 21: 26 şi cont. Adus în faţa Sanhedrinului, ziua următoare, Pavel le-a spus, „din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată.” Fpt. 23: 6. Acest fapt a dezbinat instantaneu curtea, din moment ce „Saducheii zic că nu este înviere, vers. 8.

Privind la suprafaţă, Pavel s-a aliat cu Fariseii în speranţa lor privitoare la o înviere fizică deoarece ei dintr-o dată spun, „Noi nu găsim nici o vină în omul acesta” vers. 9.

Şapte zile cel puţin au trecut de la înfăţişarea lui Pavel în faţa Sanhedrinului până la apariţia lui în faţa lui Felix. Fpt. 23: 11, 31-32; 24: 1. Când Pavel se apără în faţa guvernatorului el spune, „am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi” Fpt. 24: 15.

Ce s-a întâmplat cu Fariseii care cu doar câteva zile în urmă au spus că nu găsesc nici o vină în Pavel?

Este cert că Pavel nu s-a referit la Saduchei atunci când a spus că pârâşii lui „nutresc” speranţa învierii – Saducheii au ieşit din scenă! Deci ce s-a întâmplat cu Fariseii? De ce au întors foaia din „ Noi nu găsim nici o vină în omul acesta” în „Am găsit pe omul acesta care este o ciumă, care pune la cale răzvrătiri printre Iudeii de pe tot pământul” Fpt. 24: 5?

S-ar putea ca ei să-şi fi dat seama ce spunea Pavel de fapt despre înviere?

Să ne întoarcem puţin la lucrara lui Isus pentru ajutor.

Fără îndoială că Evreii aşteptau şi anticipau cu nerăbdare venirea lui Mesia şi a împărăţiei Sale cf. Luc. 3: 15 Io. 1: 19, etc. Isus a venit predicând întemeierea iminentă a împărăţiei Mc. 1: 15.

Acum, Iudeii doreau împărăţia iar Isus a promis împărăţia. La început Iudeii au avut un entuziasm debordant privitor la promisiunea lui Isus; dar ceva s-a întâmplat şi Iudeii l-au ucis pe Isus. DE CE?

Pentrucă Isus nu le-a oferit felul de împărăţie pe care-l aşteptau şi-l doreau ei! Ei doreau ca împărăţia să vină cu pompă, situaţie materială şi grandoare – fără să mai menţionăm izgonirea Romanilor. Isus le-a spus că împărăţia Lui nu este acel tip de împărăţie; El le-a interzis slujitorilor Săi să lupte, cf. Io. 18: 36.

Iudeii L-au ucis datorită faptului că El le oferea o împărăţie spirituală când ei de fapt doreau o restaurare naţională.

Isus a venit să fie rege, Io. 18: 33-37; şi cel puţin într-una din ocazii Iudeii, impresionaţi de abilitatea Lui de a hrăni miile cu doar câteva felii de pâine şi câţiva peşti – şi probabil interpretând greşit aranjarea de tip militar a mulţimilor aşa cum a poruncit Isus, Luc. 9: 12 şi cont. – erau gata să vină să-L facă pe Isus împăratul lor, Io. 6: 15. Dar Isus a refuzat eforturile lor şi ca urmare, Israel l-a respins pe Isus.

Acum, Iudeii au dorit un împărat iar Isus a venit să fie un Împărat. DE CE atunci, l-au ucis? Pentrucă El a refuzat să fie acel fel de împărat pe care îl doreau ei. Dacă Isus s-ar fi oferit să restaureze Israelul naţional prin cucerire militară, ei cu bucurie L-ar fi încoronat! Dar pentrucă El a dorit să fie un împărat spiritual ei s-au întors împotriva Lui şi l-au ucis.

Acum înapoi la Pavel.

Pavel învăţa despre aceiaşi împărăţie şi le oferea acelaşi împărat ca şi Isus, Fpt. 17: 6-7. Pavel învăţa despre înviere. Fariseii doreau învierea, Fpt. 24: 15. Dar Fariseii, la început prietenoşi, s-au întors împotriva lui Pavel şi doreau să-l omoare. DE CE? Pavel spune că din cauza învierii!

Dar dacă Pavel a propovăduit învierea iar Fariseii credeau în înviere, de ce doresc ei să-l omoare?

Sa-r putea ca ei să vrea să-l omoare pe Pavel din acelaşi motiv pentru care L-au omorât pe Isus? Pentrucă el nu le oferea acel tip de înviere pe care îl doreau ei?

Cu greu poate cineva obiecta că Fariseii au respins doctrina învierii pe care o propovăduia Pavel pentru simplu motiv că o oferea prin Isus. Iudeii au fost mai mult decât doritori să-L accepte pe Isus ca rege în termenii lor.

Era NATURA a ceea ce se oferea, nu persoana prin care se oferea, ceea ce a cauzat reacţia violentă. Persoana a fost respinsă datoirtă a ceea ce învăţa privitor la oferta făcută! Aceasta, credem noi, este singura cale de a înţelege de ce Fariseii au făcut un astfel de „stânga-mprejur” în cazul lui Pavel.

Dacă Pavel ar fi oferit chiar lucrul pe care-l doreau Fariseii, învierea fizică, ei l-ar fi îmbrăţişat cu căldură din moment ce le oferea împlinirea speranţelor lor.

La început ei au crezut că Pavel le este aliat. Dar foarte curând şi-au dat seama că au greşit şi l-au trimis în judecată pentru propovăduirea învierii, însăşi lucrul în care ei trebuiau să creadă.

De ce să ucizi un om care se dedică aceluiaşi lucru ca şi tine? Nu se poate ca Pavel să fi predicat ceea ce ei doreau, înviere fizică; la fel ca şi Isus el predica realităţi spirituale nu fizice!

Acest lucru se confirmă dacă ne uităm mai atenţi la Împărăţie.

Împărăţia nu vine ca să izbească privirile.

După cum am văzut, Iudeii au dorit o împărăţie naţionalistă şi politică – o împărăţie vizibilă, materială. În Luca, Fariseii au venit la Isus întrebând „când va veni împărăţia lui Dumnezeu?” Luc. 17: 20. Nu ar aştepta Fariseii, care doreau o împărăţie naţionalistă, o înviere fizică, materială? Isus le-a răspuns, „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice „uite-o aici sau uite-o acolo!” Căci iată că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” Luc. 17: 20-21.

Vă rog să observaţi că Isus a spus că „împărăţia nu vine în aşa fel ca să izbească privirile”. Aici avem acum un punct decisiv. VENIREA ÎMPĂRĂŢIEI ŞI ÎNVIEREA SUNT EVENIMENTE SIMULTANE!

În 2.Tim. 4: 1 apostolul a spus „Te rog ferbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi (la) arătarea şi Împărăţia Sa” (vezi Mat. 16: 27-28; 25: 31).

Acum, dacă natura viitoarei împărăţii era de aşa fel că „nu izbeşte privirile” de ce trebuie să credem că învierea care o însoţeşte şi care face posibilă intrarea în aceea Nouă Ordine (veacul viitor), Luc. 20: 27-38 ar fi de o natură diferită de a împărăţiei însăşi? Aici suntem ajutaţi să înţelegem antagonismul vehement împotriva doctrinei lui Pavel privind învierea.

Fariseii ÎL respinseseră deja pe Isus deşi El le-a oferit împărăţia. Ei l-au respins deoarece, deşi le oferea ceea ce ei doreau la suprafaţă, ceea ce El le oferea în realitate era de natură diferită de de ceea ce ei îşi închipuiau.

Lucrurile nu erau altfel cu privire la Pavel. În timp ce el le oferea ceea ce se presupunea că aşteptau, ei au descoperit că oferta era de natură diferită de ceea ce ei doreau. Prin urmare, apărarea iniţială acordată lui Pavel curând s-a transformat în acuzare.

Toate acestea cer cu insistenţă ca noi să înţelegem învierea ca pe un eveniment spiritual nu fizic. Se potriveşte perfect cu ceea ce am văzut în legătură cu aspectul „deja dar nu încă” al învierii şi de asemenea este în acord cu cadrul eliberării din păcat.

Haideţi să ne întoarcem acum la nădejdea lui Israel, învierea, în lumina aspectului „deja dar nu încă” şi a naturii ei spirituale.

Pentru Pavel, speranţele profetice privitoare la mântuire ale lui Israel se rezumau la un cuvânt – învierea.

În Rom. 11: 7 apostolul a vorbit de nădejdea lui Israel. „Deci ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a căpătat; pe când ceilalţi au fost împietriţi.” Nădejdea lui Israel a fost învierea, dar Pavel spune că în timp ce Israel, majoritatea, nu au primit aceea nădejde, rămăşiţa aleasă a primit-o.

Acum mare atenţie!

Nădejdea lui Israel a fost învierea, Fpt. 24: 15; 26: 6 şi cont. Aleşii, adică rămăşiţa lui Israel, a primit nădejdea lui Israel Rom. 11: 7. Prin urmare aleşii, rămăşiţa lui Israel au primit ÎNVIEREA! ( de aceea ei sunt numiţi „cele dintâi roade” v. 16). Acest lucru este în acord perfect cu rezultatul investigaţiei noastre din Filipeni 3 de mai sus, unde Pavel a declarat că el deja a ajuns „la un anumit nivel” al învierii.

Nu este extrem de evident că învierea nu putea fi o ridicare a trupurilor fizice moarte din pământ? Pavel nu spunea că rămăşiţa lui Israel a fost înviată fizic din morţi – sau?

Afară de cazul în care se susţine că Pavel nu se gândeşte aici la înviere (vezi vers. 15) unde apostolul discută soarta lui Israel: „Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi?” 

Acum, dacă ACCEPTAREA celor lepădaţi a fost „viaţă din morţi” ce era ceea ce a primit „rămăşiţa”? Era ceva diferit? NU! Rămăşiţa a primit viaţă din morţi! Şi când va primi Israel viaţa lui din morţi?

În Rom. 11: 25-27 Pavel spune că mântuirea lui Israel va fi când „va intra numărul deplin al neamurilor”.

Acest număr deplin al neamurilor nu este un număr matematic ci o referire la aducerea neamurilor la deplina egalitate în Christos.

Compară vers. 11-12 pentru a vedea că referirea lui Pavel la plinătate vorbeşte de o stare de binecuvântare nu de cifre care să fie numărate.

Mântuirea lui Israel deasemena va fi simultană cu venirea Domnului „Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: ,,Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiurile de la Iacov” vers. 26.

Spaţiul nu ne permite o discuţie detailată pe tema venirii Domnului pentru mântuirea lui Israel dar vrem să observăm acest fapt semnificativ: Mântuirea lui Israel urma să vină după ce Israel a trecut prin focul judecăţii lui Dumnezeu.

Observaţi o examinare scurtă a doar trei predicţii din VT. Is. 2-4; Is. 65-66; Zah. 12-14.

I. Is. 2-4.

În Isaia 4: 3-4 Yahweh a vorbit de momentul când va spăla murdăriile fiicelor Sionului, şi va curăţi Ierusalimul de vinovăţia de sânge din mijlocul lui, cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii, şi „va aşeza, Cortul Lui peste locurile lui de adunare ca un adăpost. Acest lucru se va întâmpla în „ziua aceea” când Odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi slavă. Fără îndoială, Odrasla este Domnul Christos.

Când va fi „în ziua aceea”? Urmărind referinţele antecedente în cap. 3 şi 2 câteva lucruri devin evidente.

1). Va fi o vreme de război, 3: 25 când Dumnezeu se va scula să judece pe Israel, 3: 13-14. 2). Acest lucru se va întâmpla datorită faptului că Ierusalimul s-a răzvrătit împotriva Domnului, 3:8. 3). Se va numi „ziua Domnului”, 2: 12, momentul în care cei răi vor fugi la munţi pentru a „intra în peşterile stâncilor şi în crăpăturile pământului, de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui, când Se va scula să îngrozească pământul” 2: 10; 19-21 4). Aceste evenimente vor avea loc „la sfârşitul zilelor” (Biblia Traducere Literală Nouă, Bucureşti 2001, vezi nota de subsol de la litera „i”), (Cornilescu traduce expresia „scurgerea vremurilor”) când va fi întemeiată Împărăţia lui Dumnezeu, 2: 2 şi cont.

Această „Zi a Domnului” nu poate vorbi despre un scenariu al sfârşitului timpului dacă oamenii au timp să fugă la munţi. Se potriveşte bine cu predicţia lui Isus referitoare la judecata Ierusalimului din Mat. 24: 15 şi cont., unde le spune ucenicilor Săi să fugă şi să caute protecţie în munţi. Dar nu suntem lăsaţi în ceaţă cu privire la profeţia lui Isaia. În Luc. 23: 28-31 Isus face aluzie directă la profeţia lui Isaia într-o predicţie a viitoarei judecăţi asupra Ierusalimului care avea să vină în timpul generaţiei Sale! Acum să ne întoarcem la Isaia cap. 4.

Isaia a prezis întemeierea înpărăţiei lui Dumnezeu, curăţirea păcatului lui Israel şi aşezarea Cortului lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor (compară Is. 4: 5-6 cu Apo. 7: 15-17 şi Apo. 21: 3-4); acestea toate sunt veşti bune, cu siguranţă.

CUM se vor realiza aceste lucruri? În Ziua Domnului şi prin „duhul judecăţii şi duhul „nimicirii” (duh de ardere sau foc, Biblia Traducere Literală Nouă, Bucureşti 2001).

Tot ceea ce spun aceste lucruri este că mântuirea lui Israel urma să vină când Israel avea să fie judecat! Vezi Ioel 2-3.

Observaţi corelarea lui Isaia cu cartea Apocalipsa.

1). În Apocalipsa găsim mântuirea lui Israel, 7: 4 şi cont., 14: 1-5. 2). Împărăţiile lumii devin împărăţia lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui, 11: 15. 3). Templul lui Dumnezeu este aşezat în mijlocul oamenilor 21: 3 şi cont. 4). Cei scrişi în carte sunt mântuiţi cf. Isaia 4: 2-4 şi Apo. 20: 12-15

Iar toate aceste lucruri au loc când cetatea „unde a fost răstignit Domnul lor” este distrusă.

II. Isaia 65-66.

Ambele capitole vorbesc despre binecuvântarea venirii „cerului şi pământului nou” Is. 65: 17-19; 66: 22. Aceasta este „vestea bună” a împlinirii speranţelor mântuirii lui Israel. Dar mai era şi faţeta „vestea rea”.

Israel avea să umple măsura păcatelor sale, Is. 65: 6-7; (vezi Mat. 23: 29-33; 1.Tes. 2:15-16) ca urmare „Veţi lăsa numele vostru ca blestem aleşilor Mei; şi anume: ,Domnul, Dumnezeu vă va omorî`, şi va da robilor Săi un alt nume”. În timp ce acest lucru era adevărat rămăşiţa avea să fie mântuită, 65: 8-9.

În 66: 15 şi cont., această judecată avea să aibă loc la venirea Domnului „Căci iată, Domnul vine într-un foc, şi carăle Lui sunt ca un vârtej; Îşi preface mânia într-un jăratic, şi ameninţările în flacări de foc. Căci cu foc Îşi aduce Domnul la îndeplinire judecăţile, şi cu sabia Lui pedepseşte pe oricine”.

vers. 19 Din moment ce există campanii evanghelistice după venirea Domnului, aceasta cu greu sugerează o judecată la sfârşitul timpului.

Isus a spus că Israel va umple măsura păcatului lui şi va fi distrus în generaţia Lui, Mat. 23: 29-31, iar El a descris acel eveniment în termenii venirii Sale pe nori cu mare putere şi slavă, Mat. 24: 29-31.

Prin urmare, în Isaia 65-66 găsim conceptul mântuirii lui Israel ca având loc la venirea Domnului pentru a consuma (a desăvârşi) nădejdea mântuirii prin judecată.

Vechiul Israel trupesc va fi slujit scopului lui de a aduce în lume pe Mesia, Gal. 3: 23 şi cont; prefigurând şi întruchipând lucrarea Sa, Evr. 10: 1 şi cont., prin care se accentua zădărnicia mântuirii prin fapte şi desnădejdea produsă de păcat, Rom. 5: 20-21. Dumnezeu va înlătura externul şi carnalul şi va întemeia pe deplin spiritualul.

III. Zah. 12-14

Profetul a prezis vremea când ei „îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut” 12: 19. Dar „în ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor, pentru păcat şi necurăţie” 13: 1.

Acest lucru se va întâmpla când Dumnezeu va „scoate de asemenea din ţară pe proorocii mincinoşi şi duhul necurat” 13: 2; şi când rămăşiţa lui Israel va fi mântuită prin trecerea prin foc 13: 8-9.

Mai exact, va fi atunci când Domnul va veni cu sfinţii săi şi va „strânge toate neamurile la război împotriva Ierusalimului” 14: 1-5.

Zaharia a prezis venirea Domnului împotriva Ierusalimului dar cu toate acestea a prezis că la aceea vreme se va asigura casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru mântuire. Conceptul salvării prin judecată este ţesut, fără posibilitate de separare, împreună cu speranţele mesianice de mântuire ale lui Israel.

În Mat. 24: 30 Isus citeză din Zah. 12: 10-12 şi aplică pasajul la venirea Sa împotriva Ierusalimului în AD 70.

Prin urmare găsim aici exact aceiaşi idee ca şi în Isaia, mântuirea lui Israel realizată când Israel a fost judecat la venirea Domnului. Avem aplicaţia lui Isus a lui Is. 2-4 la venirea Lui, la căderea Ierusalimului.

Îl avem pe Isus spunând că Israel va umple măsura păcatului său, aşa cum a prezis Isaia în cap. 65-66, şi va fi distrus la venirea Sa împotriva lui Israel la căderea Ierusalimului; iar Zaharia spune că Israel avea să fie mântuit când Domnul avea să vină împotriva Ierusalimului. Isus aplică Zaharia la evenimentele din AD 70.

Cu aceste trei predicţii înaintea noastră ne întoarcem la Romani 11.

Înviera şi Legea.

Studiul nostru cu privire la Pavel în timpul procesului nu doar atestă natura spirituală a învierii ci şi descoperă probleme serioase ale perspectivei escatologice viitoriste.

Când a stat înaintea lui Felix, Pavel a spus în cei mai categorici termeni că evanghelia lui privitoare la înviere nu era nimic mai mult sau mai puţin decât au prezis Moise şi Profeţii, Fpt. 24: 14 şi cont.

Când Iudeii au zis, „Iată omul, care propovăduieşte pretutindeni şi în toată lumea împotriva norodului, împotriva Legii şi împotriva locaşului acestuia” Pavel a răspuns, „n-ar putea dovedi lucrurile de care mă pârăsc acum” 24: 13; şi „N-am păcătuit cu nimic, nici împotriva Legii Iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului” 25: 8.

Pavel a spus că NU propovăduieşte împotriva Legii şi totuşi înterpretările moderne ale lui Efeseni 2, Coloseni 2, şi Romani 7 susţin că Pavel spune că Vechea Lege a fost complet înlăturată la Cruce!

Orice doctrină care îl pune pe Pavel împotriva lui Pavel este greşită; Pavel a spus că nu a predicat împotriva Legii.

Când sunt studiate cu atenţie, aceste texte tocmai citate, în ciuda aşteptărilor învaţă că cei care intrau în Christos prin botez, mureau faţă de Lege; Legea însăşi nu era moartă. Există o mare diferenţă între moartea Legii şi moartea creştinului faţă de Lege! (Vezi comentariul de la început).

Acum, dacă Vechiul Legământ a fost înlăturat complet la Cruce, cum putea Pavel să predice împlinirea, încă în viitor pentru el, a acelui Legământ?

Dacă speranţa escatologică a Creştinilor nu trebuie / nu trebuia legată de împlinirea promisiunilor Vechiului Legământ făcute lui Israel, de ce speranţa escatologică a lui Pavel era atât de ferm întemeiată pe „Lege şi Profeţi”?

Dacă Israel a fost lepădat la Cruce de ce Pavel după 20 de ani de la Cruce încă mai predica nădejda lui Israel?

Este evident din studiul nostru asupra lui Rom. 11 că Pavel nu l-a văzut pe Israel abandonat la Cruce. De fapt pentru Pavel promisiunile lui Israel erau fără posibilitate de desfacere, legate de Cruce iar Crucea era puterea prin care Dumnezeu avea să împlinească promisiunile Sale faţă de ei. Iar toate acele promisiuni nu erau împlinite la momentul Crucii!

Isus a spus că Legea Veche nu va trece pănă nu va fi împlinită, Mat. 5: 17-18. Iar Pavel a predicat că învierea era un element constitutiv al Legii; prin urmare Legea nu putea fi înlăturată până nu avea loc învierea !!!!!

Puţini ar contesta faptul că învierea este vremea răscumpărării. Ef. 1: 13-14 spune că darurile miraculoase ale Duhului au fost date „pentru răscumpărarea celor câştigaţi”.

În Luc. 21: 22-32 Isus a vorbit de venirea Sa la căderea Ierusalimului ca despre o vreme a „răscumpărării” (n.tr. în original greaca foloseşte acelaşi termen apolutrusis atât în Ef. 1: 14 cât şi în Luc. 21: 28; Cornilescu traduce în Luc. 21: 28 cu „izbăvire”).

Am vrea să notăm trei lucruri în legătură cu acest text şi discuţia noastră despre înviere şi răscumpărare.

1. Isus a spus că la căderea Ierusalimului trebuie „să se împlinească tot ce este scris” Luc. 21: 22. Astfel Isus stabileşte timpul când condiţia pusă de El, pentru trecerea Legii – împlinire completă – va fi întrunită. 2. Isus a spus ucenicilor că atunci când vor vedea acele evenimente întâmplându-se, „să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele pentrucă răscumpărarea voastră se apropie” v. 28. Unii spun că această răscumpărare se referă doar la salvarea vieţilor lor fizice de prigoana în desfăşurare. Dacă acest lucru ar fi adevărat, şi dacă se susţine că distrugerea Ierusalimului a fost un eveniment strict local, ce valoare aveau aceste cuvinte pentru cei din afara Iudeii?

Mulţi comentatori recunosc că Rom. 13: 11-13 vorbeşte despre Căderea Ierusalimului. Şi totuşi este numită „ziua” iar Pavel spune, „acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut”.

Dacă răscumpărarea / mântuirea este doar din persecuţie fizică şi dacă judecata Ierusalimului a fost un eveniment strict localizat, în ce fel ar fi mântuirea Romanilor aproape? Vers. 11. Conform conceptului de „judecată locală” nu exista ceva din care să fie „salvaţi” Romanii!

Acest lucru este adevărat şi cu privire la 1.Pet. 4: 7, 17. Petru vorbea fraţilor din Asia, Pont, Galatia, etc, 1.Pet. 1:1. Şi totuşi spune că „sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape” 4: 7; şi , „suntem în clipa când judecata stă să înceapă (pe punctul de a începe) de la casa lui Dumnezeu, 4: 17. Coffman spune că aceste versete se referă la căderea Ierusalimului şi că a fost „ cel mai mare eveniment singular într-o mie de ani, şi mai semnificativ din punct de vedere religios, decât orice alt eveniment care a avut loc în istoria umană”. Dacă acest lucru este adevărat cu greu poate fi numit „eveniment local”. Pentrucă dacă căderea Ierusalimului a fost un eveniment strict local, ce importanţă ar fi avut pentru fraţii din Asia, Capadocia şi Pont, etc ?

Faptul este, că nu a fost un eveniment local în semnificaţie mai mult decât au fost „locale” în semnificaţie Crucificarea sau învierea!

Mai mult, aşa cum am văzut în Isaia 2-4, 65-66 şi Zaharia 12-14 Dumnezeu a promis că mântuirea lui Israel va avea loc odată cu judecata lui la AD 70. Fără doar şi poate, Israel nu a fost salvat fizic la acel moment.

Ceea ce vrem să spunem, este că atunci când Isus a spus că izbăvirea esta aproape El nu a vorbit doar de izbăvirea din persecuţie. În timp ce includea acest lucru pentru ucenicii Săi, căderea Ierusalimului a însemnat consumarea (desăvârşirea) izbăvirii spirituale. Ceea ce Isus a iniţiat prin suferinţa Sa, va consuma (desăvârşi) prin Parousia (arătarea) Lui Evr. 9: 24-28.

3. În Luc. 21: 32 Domnul în mod specific a spus că toate aceste lucruri vor avea loc în timpul generaţiei Sale.

Există prin urmare o armonie perfectă între Isus şi Pavel în legătură cu înplinirea şi trecerea Legii, izbăvirea sau răscumpărarea şi înviere. Vechiul Legământ trebuia împlinit înainte de a trece. Isus a spus că trecerea Vechiului Sistem va aduce răscumpărarea; Răscumpărarea este echivalentă cu Învierea.

Pavel a propovăduit că trecera Vechiului Legământ va fi momentul învierii. În 1.Cor. 15: 54-56 apostolul a spus că predicţiile referitoare înviere din Isaia 25: 8 şi Osea 13: 14 se vor împlini când boldul morţii şi puterea păcatului vor fi distruse. Specific, el a spus că puterea păcatului este Legea vers. 56. Care Lege a dat putere păcatului?

Dă Evanghelia putere păcatului? Aşa ar trebui dacă învierea nu are loc decât la sfârşitul Erei Creştine deoarece Evanghelia este singura Lege curentă a lui Dumnezeu.

Deci, din moment ce învierea este echivalentă cu eliberarea de puterea păcatului adică „Legea”, şi dacă învierea are loc la sfârşitul Erei Creştine, atunci învierea trebuie să fie eliberarea de Evanghelie! Cine poate crede aşa ceva??????

Evanghelia este puterea lui Dumnezeu de a mântui, Rom. 1: 16. Problema este „legea păcatului şi a morţii” Rom. 8: 1-3. Vechea Lege nu a putut niciodată să-l salveze pe om de aceea Lege. Evanghelia însă, da!

Nu învierea este cea care-l eliberează pe om de Evanghelie; ci Evanghelia este cea care îl eliberează de Legea păcatului şi a morţii! Din moment ce Evanghelia nu poate fi puterea păcatului, atunci care lege poate fi?

Pavel foloseşte termenul „legea” de 117 ori în scrierile sale; de 110 ori acest termen se referă la Vechiul Legământ. În cele 7 cazuri în care nu se referă la acel V.L. contextul foarte clar indică care lege este în discuţie. Este evident prin urmare, că atunci când Pavel foloseşte termenul „Legea” în 1Cor. 15, folosirea lui consecventă, logică a termenului, ar trebui să ne călăuzească înţelegerea. Este posibil a defini Vechiul Legământ ca puterea păcatului? Într-adevăr!

În Rom. 5: 20 Pavel a spus că Legea a fost dată „ca să se îmulţească greşala”. Acest lucru nu înseamnă că Dumnezeu a dat Legea ca omul să păcătuiască mai mult – omul nu avea probleme în a fac aceasta! Dumnezeu a dat Legea ca să facă „păcatul să se arate din cale afară de păcătos” Rom. 7: 13, pentruca omul să devină acut conştient de păcătoşenia lui.

În cap. 7 din Rom. Pavel a spus: „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit. Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea. Pentrucă păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit, şi prin însăşi, porunca aceasta m-a lovit cu moartea”.

Despre ce fel de moarte vorbeşte Pavel aici? Este vorba de moarte biologică şi trupul lui fizic? Evident că nu! Totuşi el spune că a fost lovit cu moartea.

Ce Lege descria Pavel atât de expresiv în termenii păcatului şi a morţii? Care Lege a dat păcatului o astfel de stăpânire a supra lui Pavel? Era legea care spunea, „să nu pofteşti” vers. 7 – Vechiul Legământ al lui Israel.

Aceasta este legea sub care Pavel se trudea, care a creat „trupul morţii sale” Rom. 7: 24 şi de care Pavel tânjea atât de mult să fie eliberat, cf. Fil. 3: 1-15.

În contrast cu „Legea Duhului de viaţă în Christos” Vechea Lege nu putea elibera de „legea păcatului şi a morţii”, Rom. 8: 1-3. Aşa cum deja am văzut în cap. 5-7 din Romani, Legea de fapt a accentuat cunoştinţa „legii păcatului şi a morţii”. Tocmai cum Pavel a declarat în Gal. 3: 10: „Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentrucă este scris: ,,Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă”. Astfel, Vechea Lege este văzută a fi puterea păcatului.

În cea de-a doua sa epistolă către Corinteni, Pavel vorbeşte despre Vechea Lege. Deşi legea „scrisă şi săpată în pietre” era slăvită prin intenţie şi scop, ea totuşi era „slujba aducătoare de moarte” 2.Cor. 3: 7.

Aposolul a vorbit de nădejdea lui atunci prezentă, vizând trecerea completă a slujbei aducătoare de moarte 3: 12.

Acum, dacă Vechea Lege a trecut, a fost înlăturată complet la Cruce, cum putea Pavel încă să spere la trecerea ei 20 de ani mai târziu când şi-a scris epistola? Pavel a numit Vechea Lege slujba aducătoare de moarte deoarece Ea nu putea elibera de păcat.

Observaţi ce spune Pavel în Gal. 3: 21 „Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege”. Pavel foloseşte „viaţă” şi „neprihănire” interschimbabil.

Aşa cum am văzut mai devreme, definiţia biblică a vieţii şi morţii, în contextul lucrării de răscumpărare a lui Isus, nu este răscumpărare din moartea biologică, ci răscumpărare din moartea cauzată de păcat, adică despărţirea de Dumnezeu. Iar de aceasta, Legea nu putea niciodată să ne elibereze. Dimpotrivă accentua problema păcatului, - era puterea păcatului.

Acum, dacă Vechea Lege era slujba aducătoare de moarte, ce este eliberarea de respectiva moarte? Este oare viaţa din morţi? Să fie învierea?

Iar dacă Vechea Lege era preocupată de „porunci pământeşti” Evr. 9: 10 şi de lucruri „făcute de mâini” dar avea să facă loc Cuvântului Evangheliei ne supus „putrezirii”, 1.Pet. 1: 23, nu ar fi aceasta o schimbare de la putrezire la neputrezire, 1.Cor. 15: 53?

Este evident în toate aceste pasaje că puterea păcatului era Vechiul Legământ. Şi acum mare ATENŢIE!

1. Isus a spus că întreaga Lege trebuia împlinită înainte de a trece. Pavel a spus că învierea va avea loc când predicţiile V.T., Isaia 25 şi Osea 13 se vor fi împlinit. Prin urmare, Vechea Lege nu putea trece până nu a avut loc învierea.

Dacă învierea nu a avut loc, atunci Vechiul Testament este încă în vigoare.

2. Pavel a spus că învierea va fi eliberare de puterea păcatului. Vechea Lege a fost puterea păcatului. - Prin urmare învierea este deplina eliberare de sub Vechea Lege.

3. Izbăvirea de Legea Veche, slujba aducătoare de moarte, avea prin urmare să vină când ea, avea să fie împlinită de întemeierea Legii Noului Legământ a vieţii în Isus Christos.

Dacă Noul Legământ al lui Christos a fost pe deplin implementat şi Vechiul Legământ a fost pe deplin înlăturat, atunci puterea păcatului a fost distrusă iar învierea este o realitate în Christos!

Cu alte cuvinte, din moment ce Vechea Lege era slujba aducătoare de moarte iar Noua Lege a lui Christos este Legea Vieţii, Învierea a devenit o realitate odată cu deplina întemeiere a Noului Legământ al lui Christos!

În timp ce Vechea Lege nu mai există astăzi, păcatul există. Iar păcatul încă desparte exact cum a făcut cu Iudeii sub slujba aducătoare de moarte sau neamurile „fără Lege” Rom. 2: 14 dar care erau totuşi moarte în păcat. Învierea din păcat la viaţă, este cea care a devenit o realitate în Christos. Cei care vin astăzi la Christos, în Christos, sunt eliberaţi de păcat Ef. 2: 1 şi înviaţi la o viaţă nouă, Rom. 6: 1-4.

Dacă Vechiul Legământ nu a fost împlinit atunci el este încă în vigoare! Iar dacă el este în vigoare nu există eliberare curentă de legea păcatului şi a morţii.

Ce bine a făcut atunci Christos? Ce este atunci Legea Duhului de viaţă în Christos, Rom. 8: 3 şi DE CE ANUME NE IZBĂVEŞTE EA???

În Ioan 5 Isus clar afirmă că auzirea vocii Lui este cea care dă viaţă din morţi. A „auzi” vocea Lui este un eufemism pentru ascultarea de Cuvântul Său, deci ascultarea de Christos dă viaţă din morţi.

Aceasta este ceea ce a fost prezis de scripturile V.T., Ioan 5: 39 şi cont., şi a devenit realitate prin Evanghelie. Nu Vechiul Legământ mântuieşte ci Christos.

Acest scurt studiu asupra Legii şi învierii a demonstrat că părerea modernă conform căreia Legea a fost înlăturată la Cruce este eronată din moment ce Isus a spus că întreaga Lege trebuia împlinită înainte ca să poată fi înlăturată, iar unul din elementele constitutive a Legii era învierea.

Dacă învierea nu a avut încă loc, atunci V. Legământ este încă în vigoare. Mai departe am văzut că Pavel descrie învierea ca o eliberare de Vechea Lege care da putere păcatului, şi o aducere la Evanghelia lui Isus Christos care dă viaţa.

Toate acestea sunt pe deplin în acord cu ceea ce am văzut în legărură cu Ioan 5: 24-29 şi mişcarea lui de la începutul recoltei/ învierii spre completa înviere. A existat o perioadă de tranziţie de la momentul când Vechiul Legământ era îmbătrânit Evr. 8: 13 şi deci „aproape de pieire” până la descoperirea revelarea şi comfirmarea completă a Evangheliei.

Cei care ieşeau de sub Lege şi veneau la Christos experimentau viaţa din morţi. Aici erau încluşi şi Neamurile care deşi nu aveau Lege, erau morţi în păcat, Ef. 2: 1 şi cont., dar care erau aduşi la viaţă „înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu” Col. 2: 12, prin botez.

 Dacă ne dăm seama de necesitatea absolută a împlinirii Vechii Legi şi discuţia lui Pavel referitoare la relaţia trecerii Legii cu învierea, suntem obligaţi să vedem învierea ca eliberare completă de păcat, o înviere spirituală. Acest fapt cere şi o nouă perspectivă asupra relaţiei lui Dumnezeu cu Israel după Cruce. 

Dumnezeu nu a putut înlătura pe Israel până nu Şi-a împlinit toate promisiunile faţă de el „Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” Rom. 11: 29.

Dacă prin urmare Dumnezeu nu Şi-a împlinit promisiunea învierii – nădejdea lui Israel – atunci Dumnezeu trebuie că mai are o relaţie specifică cu Israel. Totuşi căderea Ierusalimului demontrează dincolo de orice îndoială că relaţia lui Dumnezeu cu Israel este încheiată, vezi Dan. 9: 24-27; prin urmare promisiunile lui Dumnezeu sunt împlinite iar Nădejdea lui Israel a devenit o realitate!

Cadrul profetic a lui Ioan 5

Cu câteva excepţii, comentatorii sunt de acord că Daniel 12 şi Ezech. 37 formează cadrul profetic a predicţiei lui Isus privitoare la înviere din Ioan 5: 24-29. Iar acest lucru cu greu poate fi negat. Interesant, că unii comentatori conştienţi de limitările lui Dan. 12 neagă orice legătură a acestuia cu cu Io. 5: 28-29.

Unii din ei văd clar că Dan. 12 a prezis evenimente asociate cu sfârşitul Lumii Iudaice în AD 70 – nu sfârşitul timpului. Însă asocierea învierii din Dan. 12 şi căderea Ierusalimului nu exclud legătura lui Dan. 12 cu Ioan 5! Doar o teologie ipotetică necesită o dihotomie între cele două pasaje.

Paralea dintre Dan. 12 şi Mat. 24 stabileşte clar că Isus a crezut că predicţiile lui Daniel se vor împlini în timpul generaţiei Sale.

- Daniel a prezis o vreme de mare necaz, 12: 1; Isus a prezis că va fi în timpul generaţiei Sale Mat. 24: 21. –

- Daniel a prezis mântuirea aleşilor şi învierea 12: 1-2; Isus a spus că aleşii vor fi strânşi laolaltă la venirea Sa în timpul generaţiei Sale Mat. 24: 30-34.

- Daniel a spus că predicţiile lui implică vremea sfârşitului vers. 4 şi 9; Isus a spus că sfârşitul veacului Mat. 24: 3 va veni când Evanghelia se va fi predicat la toate Neamurile Mat. 24: 14 – în timpul generaţiei Sale Mat. 24: 34.

- Daniel a prezis urâciunea pustiirii 12: 11; Isus a spus că generaţia Lui va vedea acel rău şi s-a referit direct la Daniel, Mat. 24: 15.

- Daniel a auzit un înger întrebând pe un altul când se vor împlini aceste lucruri şi răspunsul a fost „toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot” 12: 7. Prezicând căderea Ierusalimului, Isus a spus că toate lucrurile prezise de către Daniel vor fi împlinite la cădera Ierusalimului în generaţia Sa!

Cu aceste paralele incontestabile înaintea noastră, dacă se admite că Dan. 12 stă la baza lui Ioan 5: 28 şi cont., atunci afirmaţiile lui Daniel cum că învierea va avea loc în momentul zdrobirii lui Israel, este răspunsul definitiv al inspiraţiei.

„Viitorul ceas” al consumării din Ioan 5 avea să fie când Israel a fost distrus în AD 70.

Ezech. 37 : 12-14 este la fel de decisiv. Observaţi că învierea (conf. Lui Daniel) va avea loc când Yahweh va trimite Duhul Său peste Israel, 37: 14. Acest fapt identifică pozitiv cadrul temporal pentru înviere, ca fiind zilele din urmă ale lui Israel, per Ioel 2: 28 şi cont., din moment ce Duhul avea să fie turnat în zilele de pe urmă ale lui Israel. Această revărsare a Duhului avea să fie miraculoasă. Din moment ce învierea avea să fie realizată de lucrarea Duhului când urma să fie revărsat asupra lui Israel, învierea trebuie limitată la cadrul lucrării miraculoase a Duhului Sfânt din zilele din urmă.

Dacă lucrarea miraculoasă a Duhului Sfânt a fost încheiată atunci învierea a avut loc! Dacă învierea nu a avut loc, lucrarea miraculoasă a Duhului ar trebui să fie evidentă. Acest lucru este clar deoarece lucrarea miraculoasă a Duhului este cea care „va învia şi trupurile voastre muritoare” Rom. 8: 11. (Acesta este acelaşi trup despre care Pavel spune în vers. 9-10 că era deja mort; scria Pavel unor oameni morţi din punct de vedere biologic?)

Lucrarea miraculoasă a Duhului era „arvuna moştenirii noastre” Ef. 1: 13-14, „pentru (sau până la) răscumpărarea celor câştigaţi.” Luca a spus că ziua răscumpărării va avea loc odată cu venirea lui Isus la căderea Ierusalimului Luc. 12: 28. Acum dacă nu mai avem lucrarea miraculoasă a Duhului iar învierea nu a avut loc atunci Dumnezeu Şi-a luat înapoi arvuna!

Cine a mai auzit ca cineva care încearcă să cumpere o casă plăteşte arvuna iar apoi îşi ia înapoi arvuna înainte de a intra în posesia casei, - dar se aşteaptă ca totuşi să obţina casa?

Aceea arvună este garanţia încheierii acelei tranzacţii! Dumnezeu a dat Duhul miraculos ca pe o arvună a învierii, 2.Cor. 5: 5. Dacă aceea înviere nu a avut loc dar Dumnezeu Şi-a luat înapoi arvuna (lucrarea miraculosă a Duhului), ce garanţie mai avem?

În realitate, faptul că nu mai există minuni astăzi (aşa ca în primul secol) stă ca dovadă pozitivă că învierea a avut loc, mântuirea este reală şi Dumnezeu Şi-a ţinut Cuvântul!!!!!!

Când îţi dai seama că învierea trebuia să aibă loc „zilele din urmă” ale lui Israel, nu a timpului, per Ezechiel 37 şi Ioel 2; când îţi dai seama că învierea trebuia să aibă loc când puterea poporului sfânt avea să fie zdrobită de tot, Dan. 12: 7; când îţi dai seama că Isus sa arătat în „zilele din urmă” Evr. 9: 26 şi a prezis completa zdrobire a poporului sfânt în timpul generaţiei de Sale, Mat. 24, este abundent de clar că atunci când Isus a vorbit de înviere în Io. 5 şi a zis, „vine ceasul”, El nu a vorbit de o vreme îndepărtată ci a vorbit de generaţia Lui. Isus era de fapt conştient de misiunea Lui de a „dovedi credincioşia lui Dumnezeu şi să întărească făgăduinţele date părinţilor” Rom. 15: 8.

	El nu a venit ca să spună că promisiunile vor fi amânate pentru milenii ci să anunţe împlinirea lor iminentă ! 

Ioan 5: 28-29 prin urmare, văzut din perspectiva fundalului lui profetic, avea să aibă loc în parametrii foarte clar definiţi cronologic. Nu contează care este conceptul cuiva despre înviere, parametrii cronologici definiţi biblic ai învierii nu pot fi ignoraţi sau speculaţi.

Ce este Învierea?

O ultimă întrebare, un ultim gând: Ce anume constituie învierea biblică? Există câteva elemente constitutive. Când examinăm fiecare din aceste elemente în lumina dovezilor NT, este foarte evident şi sigur în acelaşi timp, că a existat un aspect „deja dar nu încă” al învierii. Deasemena devine clar că există doar o înviere care este punctul central al escatologiei biblice. Iar acest lucru se leagă perfect de afirmaţia noastră referitoare la Ioan 5: 24-29.

Pentru a ne ajuta în această investigaţie, vom lista elementele învierii şi apoi vom compara 1.Cor. 15 cu Col. 2-3 dând deasemenea atenţie şi altor pasaje, pentru a demonstra nu doar natura spirituală a învierii ci şi aspectul ei „deja dar nu încă”.

Învierea este:

1). Dezbrăcarea de un trup şi îmbrăcarea cu altul 1.Cor. 15: 35-44; cf. Col. 2: 11-12; Col. 3: 5-10. În Corinteni apostolul spune „Şi când sameni, sameni nu trupul care va fi” vs. 37; în Coloseni el spune că ei s-au „desbrăcat de trupul poftelor firii pământeşti” 2: 11; 3: 9 şi se îmbrăcau cu omul cel nou. Sunt acestea „trupuri” diferite? (mai mult, cum s-au desbrăcat de acel trup dacă „trupul poftelor firii” este trupul bilogic şi fiziologic, interesant de ştiut nu-i aşa????)

2). Schimbarea de la putrezire la neputrezire. 1.Cor. 15: 42; 54-56; Col. 3: 5 Ef. 4: 22-25. În Corinteni Pavel spune că învierea este trecerea de la putrezire la neputrezire. În Efeseni şi Coloseni el vorbeşte de felul lor de viaţă fără Christos ca viaţa „care se strică după poftele înşelătoare” Ef. 4: 22; iar noua lor viaţă în Christos era „omul cel nou” Col. 3: 10.

Acest concept se găseşte şi în 1.Petru 1. Scriitorul aminteşte cititorilor săi că nu au fost răscumpăraţi cu „lucruri pieritoare” (adică care putrezesc), lucruri specifice cultului Vechiului Legământ a lui Israel. Ei au fost răscumpăraţi prin sângele lui Isus. Mai mult, le amintea că în contrast cu acele lucruri „pieritoare, care putrezesc” ei au fost „ născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac” vs. 18-23.

Care este NATURA a ceea ce s-a născut dintr-o sămânţă care nu poate putrezi?

În Petru prin urmare, găsim ideea trecerii de la putrezire (pieritoare) la neputrezire pentru a descrie trecerea de la viaţa trăită în păcat în Lumea Noului Legământ al lui Christos.

3). Adus din moarte la viaţă, 1.Cor. 15: 42 şi cont; Col. 2: 13; 3: 1 şi cont; Ef. 2: 1 şi cont. Este foarte evident în Coloseni că aducerea din moarte la viaţă implică iertarea păcatelor. Mulţi nu văd că în Corinteni Pavel tratează aceiaşi chestiune când îi provoacă pe cei care negau că „cei morţi” vor fi înviaţi. (cei care au adormit în Christos , deci sfinţii VT, vs. 20).

El i-a provocat cu implicaţiile doctrinei lor, una fiind că dacă morţii nu înviază „sunteţi încă în păcatele voastre” 1Cor. 15: 17.

Acum, cum putea învierea fizică a trupurilor moarte sau eşecul de a învia să influenţeze în vreun fel iertarea păcatelor Corintenilor?

Mai departe apostolul spune, dacă morţii nu înviază „cei care au adormit în Christos sunt pierduţi” vs. 18 Ce vrea el să spună prin „pierduţi”? Ei deja au murit fizic! Prin pierduţi el se referă la faptul că sunt pierduţi spiritual! Prin urmare, iertarea păcatelor este ceea ce are loc la înveire.

Acest lucru este coroborat de Evr. 9: 15 unde ni se spune că moştenirea pe care nu au primit-o şi nu o puteau primi sfinţii VT în baza acelui Legământ, a fost iertarea păcatelor. Totuşi în cap.11 ni se spune că ceea ce ei doreau era de natură spirituală, vs. 13-16 şi era o „înviere mai bună” vs. 35.

Deci, chiar şi pentru cei care au trăit înainte de Isus iertarea păcatelor era legată intrinsec de înviere şi identificată cu învierea. A doua Venire a lui Isus era cea care avea să aducă deplina realizare a acelei vieţi care nu putea fi obţinută sub primul Legământ Evr. 9: 15-28. Autorul epistolei deasemenea este categoric când afirmă, „Încă puţină, foarte puţină vreme``, şi ,,Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi” Evr. 10: 37.

4). Învierea înlătură imaginea (chipul) lui Adam şi o restaurează pe cea a lui Christos, 1.Cor. 15: 48-49; Col. 3: 10. Nu putem dezvolta aici chestiunea „chipul lui Adam” şi „chipul lui Christos”. Suficient este să spunem că chipul lui Dumnezeu este ceea ce s-a pierdut în Eden şi ceea ce Isus a venit să refacă, 1.Cor. 15: 21.

Chipul lui Adam este omul în păcat, dependent de el însuşi, despărţit de Dumnezeu. Nu poate fi vorba de moarte fizică din moment ce Pavel spune Corintenilor că ei deja au purtat acel chip – vă amintiţi de moartea despre care Pavel a spus că a experimentat-o sub Vechea Lege? Din nou, suntem înapoi în Grădină definind moartea de care a murit Adam, iar aceea este despărţire de Dumnezeu din cauza păcatului – moarte spirituală.

În Coloseni Pavel discută acelaşi contrast folosind imaginea „omului”. În Corinteni el spune că „omul dintâi” trebuia desbrăcat era „din pământ” vs. 47; În Coloseni le spune să „omoare mădularele cari sunt pe pământ” adică faptele firii 3: 5. Aceste lucruri constituiau „omul cel vechi”. Deci, atât în Corinteni cât şi în Coloseni este vorba despre o schimbare de la „pământesc” la „ceresc”.

În Corinteni 15 Pavel spune, „Şi după cum am purtat chipul celui pămîntesc, tot aşa vom purta şi chipul (grec. eikona) Celui ceresc” vs. 49. În Coloseni acelaşi apostol spune că ei au purtat chipul Omului Vechi – omul – cu faptele (păcatele) lui şi trebuiau să se îmbrace cu Omul cel Nou „care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul (eikona) Celui ce l-a făcut. 3: 10.

Pentru Pavel „chipul” Omului Vechi era viaţa trăită în păcat; „chipul” Omului Nou cel creat după imaginea lui Christos, era o viaţă de supunere faţă de Christos, vezi Rom. 8: 29.

Demn de notat în acest punct, este aspectul „deja dar nu încă” a învierii în Col. 3. În vs. 1, 3 ei au murit şi au fost înviaţi; totuşi viaţa lor era ascunsă şi urma să fie descoperită la Parousia lui Isus. Scriitorul apoi le spune să „omoare mădularele cari sunt pe pământ”, Omul Vechi, pentrucă ei s-au îmbrăcat cu Omul cel Nou. Aspectul „deja dar nu încă” străbate întregul text. Nu există un contrast între natura prezentului şi cea a viitorului, este pur şi simplu iniţierea şi anticiparea consumării.

Deja am văzut mai devreme că Pavel a crezut foarte puternic că transformarea de la viaţa sub Vechiul Legământ la viaţa în Christos era o schimbare de la moarte la viaţă. Dar era în acelaşi timp o transformare în chipul lui Christos!

În 2.Cor. 3: 5-18 el discută în profunzime trecerea atunci prezentă a sistemului Vechiului Legământ. Pe atunci nu era un fapt împlinit deoarece el o numeşte „o nădejde” vs. 12, o nădejde pe care el a plasat-o (o avea atunci la momentul scrierii) la timpul prezent!

El nu a spus că Legea a trecut la Cruce ci spune, „Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, măhrama este luată” 2.Cor. 3: 16.

Vechiul Legământ avea slavă vs. 9- 10; dar slava lui a pălit în faţa slavei Noului Legământ a lui Isus. În ciuda acestei glorii care o întrecea cu mult pe cea dinainte, cei care citesc Vechiul Legământ rămân orbi la slava Noului Legământ, refuzând cu încăpăţânare să se schimbe.

Totuşi apostolul spune că cei care se întorceau la Christos de la Vechiul Legământ erau de fapt transformaţi (timpul prezent) în acelaşi chip (eikona) al Lui din slavă în slavă prin Duhul Domnului, vs. 18.

În ce chip erau ei transformaţi? Era slava Domnului! Tranziţia de la Vechiul Legământ la Noul Legământ era o transformare în chipul lui Christos - - exact cum Pavel a definit învierea în 1.Cor. 15: 49!

Prin urmare, aspectul „deja dar nu încă” este pe deplin dovedit. În 2.Corinteni ei erau transformaţi (timpul prezent) dintr-un chip de slavă în altul; în Coloseni ei se îmbrăcau (timpul prezent) cu Omul Nou care era chipul Lui Christos, 3: 10; în 1.Corinteni ei anticipau aspectul „nu încă” de a se îmbrăca cu „chipul Celui ceresc” adică chipul lui Christos, 15: 49.

5). Învierea este starea de „nu se vor însura nici nu se vor mărita” Luc. 20: 35; cf. 1Cor. 15: 50; Gal. 3: 28; Col. 3: 11. abordarea literalistă a textului din Luca de obicei spune, „din moment ce oamenii încă se mai căsătoresc astăzi, acest fapt dovedeşte că Învirea nu a avut loc.

Acest gen de literalism este rapid abandonat când sunt aduse şi alte texte ca suport. De ce literalismul aplicat la Luca nu este valabil când Pavel spune că în Christos „nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască”, nu mai este nici Iudeu nici Grec, nici tăiere împrejur nici netăiere împrejur Col. 3: 11?

Dacă în Christos nu mai este nici bărbat nici femeie mai au loc căsătoriile? De ce această stare „lipsită de sexualitate” care există în Christos nu este identică cu starea „nici nu se vor însura nici nu se vor mărita”?

Aceasta este o întrebare pertinentă în lumina lui Coloseni 2-3 unde Pavel discută atât de clar viaţa şi moartea; moarta şi înviera; Omul Vechi şi Omul Nou. Din moment ce contextul lui Pavel este viaţa învierii iar el descrie aceea viaţă ca find în Christos unde nu mai sunt deosebiri, cum pot unii să separe această condiţie „fără deosebiri” de descrierea lui Isus privitoare la înviere din Luc. 20?

6). Învierea produce Fii ai lui Dumnezeu, Luc. 20: 36; Gal. 3: 26-29. Într-un limbaj imposibil de a fi înţeles greşit, Isus a spus că Învierea va produce Fii ai lui Dumnezeu. El a mai spus că „veacul Învierii” este veacul care va urma veacului în care era practicat leviratul, Luc. 20: 27-34, (fii veacului acestuia – adică cel în discuţie).

Sub Vechiul Legământ fii lui Dumnezeu erau făcuţi prin naştere fizică, însurătoare şi măritiş; în felul acesta era menţinută şi crescută Vechea Împărăţie. Isus i-a spus lui Nicodim că el, un om născut în aceea Veche Împărăţie, pentru a intra în Împărăţia cerului trebuia să se „nască din nou” Io. 3: 1 şi cont. Pentru a devenii Fiul lui Dumnezeu, el trebuia să se nască din nou!

În contrast cu Vechiul Legământ în care omul era născut fizic în împărăţie, prin însurătoare şi măritiş, Isus a spus că cineva poate deveni copil al lui Dumnezeu prin Înveire Luc. 20: 36; ei pot deveni, vor deveni fii ai lui Dumnezeu, „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” Io. 1: 13. În Gal. 3: 26-29 apostolul a declarat că ei au devenit fii ai lui Dumnezeu prin credinţă fiind uniţi cu Christos prin botez – şi amintiţi-vă, prin botez o persoană moare cu Christos şi înviază cu El, Rom. 6!

Aici este moartea, îngroparea şi învierea rezultând în a deveni fii ai lui Dumnezeu!

7). Învierea este primirea vieţii veşnice, Io. 5: 24, 29, Luc. 20: 35-36. Aici avem una dintre cele mai clare manifestări ale aspectului „deja dar nu încă” din Scriptură dacă cineva doreşte să deschidă ochii la ceea ce spune Biblia.

Isus a spus că morţii care au auzit glasul Lui vor trece de la moarte la viaţă – viaţă veşnică; şi cei care au parte de înveire nu mai pot muri. Deci, Învierea este egală cu primirea vieţii veşnice! După cum o să vedem mai jos, aici este descoperită una din problemele inerente ale interpetării care susţine două învieri în Ioan 5. Isus a spus „dacă păzeşte cineva cuvântul Meu în veac nu va vedea moartea” Io. 8: 51. Avem aici un exemplu al aspectului „deja”. Iudeii, cu gândirea lor literalistă care încă mai predomină, în discuţia lor despre viaţă şi moarte, l-au acuzat pe Isus că este posedat de demoni pentrucă a pretins că cei care L-au crezut nu vor muri niciodată, Io. 8: 52ff.

Ideea este că Isus a spus că credinţa în El rezultă în viaţă veşnică, cf. deasemenea cu Io. 20: 30-31.

Ioan şi-a scris prima epistolă spunând fraţilor „noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentrucă iubim pe fraţi” 1.Io. 3: 14; dar „cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” Ca o comparaţie el spune „şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu” 1.Io. 4: 7.

Amintiţi-vă, punctul nr. 6 de mai sus: Învierea este egală cu a fi născuţi fii ai lui Dumnezeu. Aici Ioan spune că cei care iubesc pe fraţi au trecut din moarte la viaţă şi sunt născuţi din Dumnezeu!

Mai departe Ioan spune în 1.Io. 5: 1 că „oricine crede că Isus este Christosul, este născut din Dumnezeu” iar în 5: 11-13: „Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, cari credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică”.

Acum Isus a spus că credinţa în El a rezultat în viaţă veşnică; Ioan spune că cei care cred în Christos sunt născuţi din Dumnezeu şi au viaţă veşnică; şi au trecut din moarte la viaţă! Acesta este un exemplu puternic privitor la aspectul „deja dar nu încă” al Învierii.

În timp ce Ioan scria despre o realitate atunci prezentă „de la moarte la viaţă şi înfiere”, el deasemena a anticipat (iminenta) Parousia prin care aceea înfiere se va descoperi pe deplin. 1.Io. 3: 1-3

„Acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă” Dar ştim că atunci când se va arăta (Parousia) El vom fi ca El.

Şi să nu uităm că ei au primit lucrarea miraculoasă a Duhului, 1.Io. 20-27, ca o arvună a descoperiri Înfierii. Ei trebuiau să rămână în El, credincioşi, până la aceea venire a Domnului, 2: 28, la fel cum lucrarea miraculoasă a Duhului rămânea în ei vs. 24, pentru a aduce promisiunea – aspectul „nu încă” a vieţii veşnice la plinătate, la desăvârşire, 2: 25. Ungerea Duhului trebuia să „rămână” în ei până în ziua când „se va arăta” 2: 28.

„Rămânerea” Duhului şi „rămânerea lor în Christos” erau simultane, sincrone şi inseparabil legate între ele.

Dacă Duhul nu rămânea în ei până la „arătarea Lui” atunci ei nu aveu nici o obligaţie de a „rămânea în Christos” până la arătarea Lui. Duhul era Garantul acelei vieţi veşnice pe care au început s-o experimenteze;

Dacă înlăturai Duhul înainte ca lucrarea lui să fi fost completă, încheiată, nu mai era (şi deci nu poate fi astăzi) viaţă veşnică.

Perspectiva tradiţională amilenistă asupra lui Ioan 5 neagă categoric că viaţa veşnică este o posesiune prezentă a credinciosului astăzi. „este mai corect să priveşti posesiunea prezentă a vieţii veşnice în perspectivă, în devenire”. Dar dacă acest lucru este adevărat aceasta înseamnă că nu există o „înviere spirituală” prezentă aşa cum cere interpretarea celor două învieri referitoare la Ioan 5: 24-29. Înseamnă că în realitate nu se trece din moarte la viaţă, ci doar „presupus.” Înseamnă că dacă cineva nu are viaţa nu este în Christos, 1.Io. 5: 12. „n-ai pe Fiul n-ai viaţă, n-ai viaţă n-ai pe Fiul”!

Viaţa veşnică era „în devenire” din perspectiva V.T., Io. 5: 39. Dacă Isus nu a înplinit aceea speranţă a Vechiului Legământ, atunci ce a făcut? Citeşte atent Evr. 9: 15 şi cumpăneşte.

Am examinat deci şapte elemente constitutive şi rezultate ale învierii. Am demonstrat că scriitorii NT au afirmat în termeni fără echivoc că acele lucruri erau atunci prezente; nu în înviere fizică, înfiere fizică sau trup fizic ci în trecerea de la Lumea Vechiul Legământ al slujbei aducătoare de moarte la Lumea Noului Legământ al Duhului de viaţă în Christos; de la moarte care este plata păcatului Rom. 6: 23, la viaţa care este neprihănire în Christos. Prin urmare, aspectul „deja” al vieţii ca rezultat al învierii este stabilit incontestabil.

Aspectul „nu încă” al acestor lucruri avea să fie descoperit pe deplin la venirea lui Christos. Scriitorii au afirmat că ele erau aproape şi implicau trecerea „lumii” 1.Io. 2: 15; şi că a sosit „cesul de pe urmă”, 1.Io. 2: 18.

Toate acestea dovedesc aspectul „deja dar nu încă” al Învierii, iar natura spirituală vădită a acelei învieri indică puternic faptul că în Io. 5: 24-29 Isus dădea învăţătura fundamentală, asupra căreia restul scriitorilor inspiraţi şi-au sprijinit învăţătura lor.

ÎNVIEREA, CÂND?

Am dori să enumerăm pe scurt câţiva, în nici un caz toţi, din indicatorii temporali privitori la Înviere.

Preferinţele noastre sunt simple dar provocatoare.

A. Dacă Isus a predicat o înviere fizică şi că ea avea să aibă loc în timpul generaţiei Sale, atunci El a greşit şi Creştinismul este construit pe o temelie falsă.

B. Dacă Isus a predicat o înviere spirituală care avea să aibă loc în timpul generaţiei Sale Isus a avut dreptate şi Creştinismul este construit pe o temelie corectă.

C. Dacă Isus a predicat o înviere fizică care nu avea să aibă loc în generaţia Sa atunci teza acestei lucrări este greşită.

Întrebarea este: au dat profeţii, a dat Isus, au dat ucenicii vreun indicator temporal cu privire la când avea să aibă loc învierea? Răspunsul este un răsunător DA!

1). Dan 12: 1-7 şi 13 a prezis sfârşitul veacului şi învierea simultan cu momentul în care el avea să primească moştenirea eternă. I s-a spus că ea va avea loc când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot vs. 7. Acest moment nu poate fi altul decât AD 70.

2). În Mat. 8: 11 şi cont. Isus a vorbit de mulţi care vor veni de la est şi vest, adică neamurile, şi vor şedea la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţie. Metafora se bazează pe ospăţul mesianic din Is. 25: 6; Is. 65: 13 şi cont., etc. Acest ospăţ va avea loc când Dumnezeu „nimiceşte moartea pe vecie” Is. 25: 8 şi când Israel va fi umplut măsura păcatelor sale şi va fi nimicit Is. 65: 6-15.

Isus a spus că ospăţul va avea loc când Fii împărăţiei, adică Israelul Vechiului Legământ, va fi aruncat afară şi când Neamurile vor fi admise în împărăţie! Când au fost Evreii aruncaţi afară definitiv? S-a întâmplat acest lucru înainte ca ei să fi umplut măsura păcatelor lor? Vezi Mat. 21: 40-43, s-a întîmplat la venirea Domnului în AD 70 la judecata lui Israel.

Mat. 8 este un excelent comentariu a lui 1.Cor. 15. În vs. 54 Pavel a spus că învierea este împlinirea lui Isaia 25: 8. În vs. 50 el a spus că „carnea şi sângele nu pot moşteni împărăţia cerului”. Învierea este egală cu intrarea în împărăţie cf. lui Ioan 3: 1-5. Observaţi corelarea dintre Matei şi Corinteni.

Atât în Matei cât şi în Corinteni Isaia 25: 6-8 este textul profetic de bază. Atât în Matei cât şi în Corinteni accentul împlinirii predicţiei este intrarea în împărăţie, Mat. 8:11; 1.Cor. 15: 50. În Matei bucuria ospăţului este paralelă cu aruncarea Iudeilor afară la sfârşitul veacului Vechiului Legământ. În Corinteni învierea va avea loc la consumarea (împlinirea) promisiuilor vechiului Legământ, când toate promisiunile Vechiului Testament vor fi ajuns la realitatea finală. Adică când Vechiul Legământ va trece, Mat. 5: 17-18.

3). Mat. 13: 36-43 – Sfârşitul veacului, când Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi să-i adune aleşii 13: 30, va fi când „cei neprihăniţi vor străluci ca soarele”. Dar aceasta este o aluzie directă la Dan. 12: 3! Iar predicţia lui Daniel privind sfârşitul veacului şi a învierii avea să fie împlinită la AD 70! Deci, învierea este plasată prin hotărâre inspiraţională la sfârşitul Lumii Vechi a lui Israel şi nu la sfârşitul timpului.

4). Mat. 16: 27-28. În termeni prea simpli şi prea clari pentru a fi greşit înţeleşi, Isus a promis că venirea Lui avea ca scop judecata fiecărui om; şi că aceasta se va întâmpla în timpul vieţii ascultătorilor Săi. Mai târziu, în timpul acleiaşi generaţii El a spus, „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu mine”, o aluzie directă la promisiunea Lui anterioară! Ceea ce a promis că se va întâmpla în timpul vieţii acelor ascultători contemporani cu ucenicii, El acum, în urmă cu 2000 de ani, promite să ducă la îndeplinire „în curând”; era „aproape” şi trebuia să aibă loc „în curând”. Apo. 1: 1-3; 22: 6, 10, 12, 20.

5). Mat. 23: 29-39. O întrebare: Sunteţi de acord că învierea are loc când martirii lui Dumnezeu sunt răzbunaţi, evaluaţi şi răsplătiţi? DA sau NU? Toţi cercetătorii Bibliei cărora le-am pus această întrebare au răspuns afirmativ. În Mat. 23 Isus a spus că „tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ” de la Abel încoace, va fi evaluat şi răzbunat, „Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul (generaţia) acesta”.

Aici este argumentul nostru:

Premisa Majoră: Învierea va fi când martirii lui Dumnezeu sunt răzbunaţi (judecaţi).

Premisa Minoră: Toţi martirii lui Dumnezeu sunt judecaţi (răzbunaţi) în generaţia lui Isus.

Concluzia: Prin urmare învierea are loc în generaţia lui Isus.

Cu greu poate fi susţinut că distrugerea Ierusalimului a fost doar „o judecată locală a Iudeilor” pe baza a ceea ce a prezis Isus. El a spus că tot sângele, a tuturor martirilor până la Abel, va fi răzbunat (judecat) în generaţia Sa. Abel nu a fost Iudeu! Deci predicţia lui Isus a inclus nu doar pe cei vii, generaţia Sa, ci şi pe cei morţi. Acest lucru cu greu poate fi numit o judecată locală!

Tema cărţii Apocalipsa este judecata cetăţii care a ucis pe profeţi şi care s-a făcut vinovată de „sângele proorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost jungheaţi pe pământ” Apo. 18: 24. Cetatea nu este alta decât cea în care a fost crucificat Domnul, 11: 8 iar aceea judecată avea să se întâmple „în curând” Apo. 1: 1-3.

6). Mat. 24: 29-31. În acest text Isus a promis venirea lui în contextul evenimentlor din preajma Căderii Ierusalimului. El a spus că în acel complex de evenimente va avea loc trimiterea îngerilor Săi ca să adune pe cei aleşi – exact aceiaşi strângere a aleşilor din Mat. 13. Isus a spus că acest lucru va avea loc în timpul generaţiei Sale, Mat. 24: 29-34 (generaţie: vezi Neamul acesta pag. 5). (Pentru Amilenişti: Cum este posibil să insişti, cum fac majoritatea exegeţilor amilenişti, că venirea, îngerii, norul, trâmbiţa, strângerea etc., din Mat. 24 trebuie înţelese ca realităţi spirituale având loc la sfârşitul veacului Iudaic în AD 70, dar elementele identice trebuie înţelese literal ca aparţinând altui sfârşit de veac în Mat. 13 şi 16? Care este principiul hermeneutic magic care permite să separi aceste „veniri” şi „strângeri”????

Dacă se priveşte Discursul lui Isus de pe M. Măslinilor ca bază a lui Pavel în discursul adresat Tesalonicenilor privitor la venirea Domnului pentru a-Şi strânge laolaltă sfinţii, 1.Tes. 4: 13-18; 2.Tes. 1: 7-10: 2.Tes. 2: 1, atunci aceste pasaje legate de înviere trebuie privite deasemenea în lumina cadrului temporal din Discursul de pe M. Măslinilor; sfârşitul lumii Israelului Vechiului Legământ.

7). Învierea va inaugura „veacul viitor” Luc. 20: 35. Întrebare: Care era „veacul acesta” din perspectiva lui Isus? Gal. 4: 4 ne spune că Isus s-a născut sub Lege, veacul Vechiului Legământ. Evr. 9: 26 spune că Isus s-a arătat la sfârşitul veacului; desigur aceasta nu se poate referi la sfârşitul timpului, după cum toţi sunt de acord. Deci Isus s-a arătat în timpul veacului Vechiului Legământ. Acesta era „veacul acesta” la care s-a referit Isus în Luc. 20: 35. Învierea avea să inaugureze „veacul viitor”. Care veac urma după „veacul acesta” a lui Isus?

8). Învierea urma să inaugureze veacul viitor care urma după veacul căsătoriei de tip levirat, Luc. 20.

(căsătoria de tip „levirat” este un gen de căsătorie în care femeia se căsătoreşte cu unul din fraţii soţului după moartea acestuia dacă acesta nu a avut copii, pentru a duce mai departe genealogia soţului decedat. Termenul este un derivat al cuvântului latin LEVIR însemnând „fratele soţului”. În Iudaism, căsătoria de tip levirat cunoscută sub numele de yibbum, este o unire conjugală poruncită de Torah în Deuteronom 25: 5-10 prin care obligă un frate să se căsătorească cu văduva fratelui său care a decedat fără să aibă copii. (http://en.wikipedia.org/wiki/Levirate_marriage)

     În care veac,  numit de Isus „veacul acesta” era practicată căsătoria de tip levirat? Vezi Deut. 25.

9). Învierea are loc când sună ultima trâmbiţă, 1.Cor. 15: 52; iar Pavel a spus bisericii din Corint că nu vor muri toţi până se va întâmpla acest lucru, 1.Cor. 15: 51! Compară acest text cu Mat. 16: 27-28.

Mai mult, Pavel a spus că ei trăiau atunci în timpul „sfârşitului vacurilor” 1.Cor. 10: 11, că aveau toate darurile aşteptând arătarea (sau venirea) Domnului, 1Cor. 1: 5-8, că vremea s-a scurtat şi că chipul lumii „acesteia” trece, 1Cor. 7: 28-31.

Este semnificativ că în Apocalipsa citim despre 7 trâmbiţe şi că învierea, care va avea loc când profeţii şi martirii lui Dumnezeu vor fi răsplătiţi, Apo. 11: 18, este direct asociată cu căderea cetăţii „unde a fost răstignit Domnul lor” Apo. 11: 8 şi 18.

Sunetul trâmbiţei a şaptea (ultima) este simultan cu împlinirea lucrurilor prezise de profeţi Apo. 10: 7. Şi nu uitaţi că Isus a plasat împlinirea finală „a tuturor lucrurilor” Luc. 21: 22 în legătură cu căderea Ierusalimului.

10). Pavel a spus că Isus va judeca pe vii şi pe morţi la arătarea şi împărăţia Sa, 2.Tim. 4: 1. În Luc. 21: 26-31. Isus a spus ucenicilor că la căderea Ierusalimului ei vor vedea venirea mântuirii lor, vs. 28. (Mat. 24: 30-31 – strângerea aleşilor Lui!), vor vedea apropierea împărăţiei, Luc. 21: 31 şi parousia Sa, vs 27. E de prisos să spunem că El a mai zis că toate acestea se vor întâmpla în timpul generaţiei Lui, vs 32.

11). Petru, scriind înainte de AD 70, a spus că vremea primirii moştenirii veşnice prezisă de profeţi era „gata să fie descoperită” 1.Pet. 1: 3-13 la venirea Domnului. Profeţii ştiau că mântuirea era îndepărtată, nu era pentru vremea lor, vs 10-12. Dar Petru spune acum că ea era „gata să fie descoperită”. Contrastul dintre indicatorii temporali nu poate fi supra-accentuată. Obţinerea moşteniriii veşnice era acum gata să fie descoperită; cândva nu era „gata să fie descoperită” dar acum era!

De aceea Petru a spus că Isus era „gata să judece vii şi morţii” 4: 5. Termenul grecesc implică iminenţă, adică judecată iminentă. Prin urmare avem aici o afirmaţie fără echivoc despre iminenţa învierii atunci, în primul secol.

Petru deasemena a mai spus că „sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape” 4: 7. Literal, acest lucru înseamnă că este aproape în timp, Mat. 3: 2, „împărăţia cerurilor este aproape”. Indiferent de felul în care era aproape, se apropia, împărăţia în Matei, sfârşitul tuturor lucrurilor era aproape în Petru! Împărăţia era într-adevăr iminentă în Matei, şi prin urmare sfârşitul tuturor lucrurilor era într-adevăr iminent în Petru!

Apostolul a mai spus că „suntem în clipa în care judecta stă să înceapă de la casa Domnului” 4: 17. Nu sunt toţi de acord că învierea este simultană cu venirea Domnului, sfârşitul tuturor lucrurilor şi judecata? Cu siguranţă! Prin urmare în Petru găsim că Domnul era „gata” să fie descoperit; „sfârşitul tuturor lucrurilor era aproape”; vremea „judecăţii” a sosit; iar Isus era „gata să judece vii şi morţii”. Cum putea inspiraţia să declare mai clar iminenţa învierii?

Avem aici câţva indicatori cronologici accentuaţi, şi sunt mai mulţi, nu doar care indică când avea să aibă loc învierea, ci arată şi cadrul în care va avea loc – la sfârşitul vechii lumi a lui Israel.

Într-adevăr nu contează conceptul cuiva despre înviere; dacă vrei să-ţi menţi credinţa în inspiraţia biblică trebuie să recunoşti că profeţii Vechiului Testament, Isus şi ucenicii Săi clar au învăţat că învierea avea să aibă loc la sfârşitul teocraţiei iudaice în AD 70.

Copleşitorul sens al iminenţei escatologice care străbate Noul Testament pur şi simplu nu poate fi ignorat de către cercetătorul sincer al Bibliei. Savanţii şi cărturarii s-au zbătut cu această iminenţă cuplată cu vederile lor literaliste privitoare la „lucrurile din urmă” şi au ajuns la concluzia că Isus nu era inspirat şi Scriptura nu era inspirată. Şi nu se pune problema dacă iminenţa era reală. Greaca nu admite nici un alt înţeles şi acei savanţi ştiu acest lucru. Pe de altă parte limbajul învierii foarte clar admite un sens spiritual, non-fizic. Iar aceasta este singura soluţie pentru dilemă.

Permiţând Bibliei să definească învierea ca scăpare din Vechiul Legământ al morţii înspre Noul Legământ al vieţii, ca izbăvire de moartea adusă de păcat, separare de Dumnezeu, nu moarte fizică, se recunoaşte totala forţă a limbajului Noului Testament privitor la imineţă.

Probleme cu tradiţia

Deşi există o susţinere largă că în Ioan 5: 24-29 există două învieri, una prezentă şi una viitoare, una spirituală şi una fizică, o priviere mai atentă descoperă că aceea convingere este de fapt negată chiar în momentul în care este articulată!

Într-o discuţie cu cineva am întrebat pe respectivul dacă Ioan 5: 24-25 este o realitate prezentă. El a răspuns „Da”. Am întrebat dacă aceasta înseamnă că noi avem astăzi viaţă veşnică după promisiunea din text: el a replicat categoric”Nu!”( răspunsul este reprezentativ pentru amilenism). Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că nu există deloc înviere spirituală; promisiunea din Ioan 5: 24-25 nu este valabilă.

Părerea amilenistă de fapt îl face pe Isus un dătător de promisiuni false. Ea spune, deşi Isus a spus „vine ceasul şi acum a şi venit” pentru credincios să primească viaţă veşnică, că primirea acelei vieţi trebuie să aştepte sosirea celuilalt ceas, despre care Isus a spus că încă nu a sosit!

Amintiţi-vă că amilenistul (şi dispensaţionalistul de asemenea) categoric nu cred că „ceasul care a şi venit” şi „ceasul care vine”, (viitor) sunt identici. Ele, ceasurile, sunt separate de 2000 plus de ani şi implică două feluri de înviere, două feluri de viaţă.

Totuşi, când amilenistul şi dispensaţionalistul spun că viaţa din vers. 24-25 este de fapt viaţa care este primită la vremea ceasului din vers. 28-29, aceasta în mod logic cere ca viaţa din vers. 24-25 nu era atunci prezentă şi că ea este aceiaşi cu viaţa din vers. 28-29!

Deci, per aceea convingere, ceasul care „este acum” şi „ceasul viitor” sunt combinate şi egalate la sfârşitul timpului! Isus de fapt nu s-a referit că ceasul mântuirii era atunci prezent – El a spus doar aşa! Nu ar trebui să fim prudenţi în a accepta o poziţie care atât de radical respinge cuvintele lui Isus?

Dacă o persoană nu primeşte astăzi viaţa veşnică ca rezultat al credinţei în Christos, ce primeşte???? Isus a spus că au trecut din moarte la viaţă; vederile tradiţionale spun că acest lucru nu este adevărat deoarece aceasta ar implica imposibilitatea apostaziei. Conform acestor vederi o persoană este în moarte spirituală în afara lui Christos. Dar deşi îl primesc pe Christos prin credinţă ei nu primesc viaţă veşnică în această sferă (domeniu). Acest lucru cere în mod logic că nu există o astfel de chestie ca viaţă spirituală pentru credincios astăzi din moment ce ei nu trec cu adevărat „din moarte la viaţă” aşa cum Isus a promis. Dar ce fel de viaţă primeşte de fapt credinciosul în Christos? Viaţă vremelnică, temporală? Aproape veşnică? Pe jumjătate veşnică, pe jumătate temporală?

Isus a spus că credinciosul primeşte viaţă veşnică; punctul de vedere dispensaţionalist spune „NU, credinciosul primeşte promisiunea vieţii veşnice”. Prin urmare el spune că credinciosul nu a înviat din moarte spirituală pentrucă aceasta ar însemna că al are viaţă, şi deci el poate avea doar promisiunea vieţii veşnice. Dar dacă credinciosul nu primeşte astăzi trecerea „din moarte la viaţă” atunci Isus a fost incorect când a spus că „vine ceasul şi acum a şi venit”. Este una din cele mai penibile autocontradicţii din tabăra viitoristă. Ei încearcă să spună că Ioan 5: 24-25 este o realitare prezentă pentru credincioşi, ca apoi imediat să afirme că credinciosul nu posedă ceea ce promite Ioan 5: 24-25!

Se admit obiecţiile

Aşa cum am spus la începutul acestei lucrări, ideea unei învieri fizice a cadavrelor din morminte este atât de întipărită în mintea modernă că este dificil pentru mulţi să o regândească. A-ţi schimba modul de gândire este dificil şi adesea neconfortabil. Sperăm ca această lucrare a provocat cititorul cu suficiente dovezi pentru a iniţia procesul de regândire. Fireşte că există obiecţii la punctele de vedere elucidate aici şi dorim să abordăm două dintre cele mai cunoscute şi semnificative.

Isus întâiul rod

Este adesea susţinut că deoarece Isus a fost înviat în mod fizic dintre cei morţi, şi din moment ce noi trebuie să fim înviaţi ca El, aceasta dovedeşte o înviere fizică. Acest argument este în mod normal bazat pe 1.Corinteni 15: 20 care vorbeşte despre Christos ca fiind primul rod, „pârga celor adormiţi”. Argumentul spune că Isus a fost primul rod al învierii; recolta trebuie să urmeze pârga în „acelaşi fel”; Isus a fost înviat fizic; de aceea recolta adică învierea trebuie să fie fizică.

Conceptul „pârga” este în sine semnificativ. Isus era pârga celor adormiţi, 1.Cor. 15: 20. Contrar crezului că până aici a existat o prăpastie de 2000 de ani între pârgă şi restul recoltei Dunn comentează asupra importanţei termenului pârgă. „Termenul denotă începutul recoltei, mai mult sau puţin primul du-te-vino al secerii. Nu se preconizează nici un interval între pârgă şi restul recoltei. După dedicarea pârgii începe imediat recolta. Aplicarea acestei metafore la învierea lui Isus şi la darul Duhului Sfânt exprimă credinţa că recolta escatologică (secerişul şi culesul viei) a început; a fost iniţiată învierea morţilor, a fost revărsat Duhul sfârşitului veacului”.

Cei familiarizaţi cu vremea secerişului sunt pe deplin de acord. A nega că pârga implică recolta iminentă înseamnă a nega semnificaţia primelor roade. Deci, cei care angajează argumentul „pârgii” împotriva naturii spirituale a învierii, de fapt întorc argumentul împotriva lor înşişi deoarece propriul lor argument ar cere ca învierea fizică să fi fost iminentă în primul secol! Iar acei care folosesc argumentul nu cred acest lucru.

Cei care susţin obiecţia nu înţeleg alte două puncte critice. În primul rând, învierea fizică a lui Isus a fost un semn, Mat. 12: 39-40; Ioan 20: 30-31, iar un semn niciodată nu se reprezintă pe sine!

Pentru a ilustra ceea ce am zis gândiţi-vă la minunile lui Isus. Schimbarea apei în vin nu a însemnat un viitor eveniment de facera vinului. Io. 2. Când Isus a hrănit pe cei 5000 şi a spus că El este pâinea vieţii acest lucru nu însemna că El este pâine fizică. Când Isus a umblat pe ape acest lucru nu a însemnat o viitoare umblare pe ape pentru toţi credincioşii. Nici un miracol de-a lui Isus nu a semnificat un eveniment viitor similar cu miracolul. Ele au semnificat realităţi spirituale. Vezi în mod special Marcu 2: 1-12, unde Isus în mod specific a spus că miracolele erau un semn al realităţilor spirituale.

De ce atunci se susţine că trebuie să fie o înviere fizică deoarece Isus a fost înviat fizic din moarte? Învierea Lui ca şi alte minuni pe care le-a făcut, au semnificat divinitatea Lui şi realităţi spirituale.

În al doilea rând, Romani 6 identifică ce fel de moarte şi înviere a experimentat Isus, lucruri care trebuie căutate şi dorite de credincioşi. Deja am văzut asemănarea spirituală în a fi uniţi în moartea lui Christos, vers. 3-5.

Observaţi acum vers. 8-10: „Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu”.

Vă rog să observaţi că Pavel vorbeşte despre moartea creştinilor la timpul trecut. Ce fel de moarte au experimentat ei deja? Nu poate să fie fizică! Dar exista o viaţă viitoare în concordanţă cu natura acelei morţi. Dacă moartea din trecut era spirituală, viaţa viitoare era tot spirituală! Iar această viaţă viitoare avea să „copieze” învierea lui Isus.

Dar care este accentul apostolului când vorbeşte de moartea şi viaţa lui Isus? Observaţi atenţi: „El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu”.

Isus a experimentat moartea (produsă de păcat) pentru noi oamenii, 1.Pet. 2: 24; Tatăl Şi-a întors spatele de la El, Mat. 27: 46 deoarece „El a fost făcut păcat pentru noi” 2.Cor. 5: 21. Când a murit fizic El s-a dus în Hades, despărţit de Tatăl Său, Fpt. 2: 31. Dar pentrucă El personal era fără păcat, Hades-ul nu L-a putut ţinea, Fpt. 2: 24. El a înviat fizic pentru a face cunoscut triumful Său asupra Hades-ului separării de Tatăl. Noi nu am fi ştiut despre victoria lui Isus asupra morţi (spirituale, produsă de păcat) dacă nu era aceea înviere fizcă! Aceea înviere era dovada pozitivă a indentităţii şi biruinţei lui Isus, Rom. 1: 4.

Când Pavel vorbeşte de participarea credinciosului la învierea lui Isus el se concentreză asupra morţii produse de păcat şi a învierii la viaţă cu Tatăl. Aceasta în mod evident nu este fizică ci spirutuală!

Cei care obiectează eşuează să observe că Pavel nu spune că credinciosul trebuie să participe doar la învierea lui Isus, el face extrem de clar că credinciosul participă şi la asemănarea morţii lui Isus.

Rom. 6:5 „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui”.

Dacă pentru a egala învierea lui Isus se cere înviere fizică de ce nu este nevoie şi de moarte fizcă asemănătoare cu a Lui pentru a egala moartea Lui???? Trebuie credinciosul să fie crucificat ca şi El, bătut şi condamnat pe nedrept? Iar dacă credinciosul nu moare în adevărata asemenare a morţii fizice, înseamnă oare aceasta că el nu va fi înviat într-o înviere asemănătoare cu a Lui?

Pavel este categoric în Romani, Filipeni, Coloseni etc., că ei paticipau în asemănarea morţii lui Christos! În Rom. 6 el a spus că ei au fost „botezaţi în moartea Lui” vers. 3; ei au fost făcuţi una cu El „printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” vers. 5; ei au murit cu Christos, vers. 8.

Dar este incontestabil de adevărat că „asemănarea cu moartea Sa” pe care au experimentat-o nu era moarte fizică!

Dacă învierea fizică a lui Isus cere o înviere fizică, nu cere aceasta ca Romanii cărora le scria Pavel să mai moară încă odată?

În Rom. 6 apostolul spune că ei deja au murit, vers. 8; în 1Cor. 15 ei deja au purtat imaginea (chipul) celui pământesc, adică moartea, vers. 49; în Coloseni 3 ei deja au murit vers. 3; în 2.Tim. 2 ei deja au murit, vers. 11;

În fiecare din aceste texte moartea deja avusese loc iar învierea viitoare trebuia să biruiască ACEEA moarte prezentă.

În mod evident moartea pe care au experimentat-o nu este moarte fizică! Dacă învierea viitoare avea să învingă moartea nu trebuia ei să mai moară odată, - şi de o moarte diferită?

De câte morţi, spune Pavel, că ar trebui cineva să aibă parte ca să poată participa la învierea lui Isus?

Dacă învierea viitoare din aceste pasaje este de o NATURĂ diferită de a morţii de care au murit, de ce vede Pavel o legătură atât directă?

De ce nu le-a spus că deşi ei deja au murit, această moarte nu era moartea de care ei aveau să fie eliberaţi de viitoare înviere? Şi dacă viitoarea înviere din aceste pasaje nu îi scapă de moartea pe care ei deja au experimentat-o, nu înseamnă aceasta că ei vor fi înviaţi fizic şi nu spiritual? A spus Pavel că cineva trebuia să maoră de două ori; odată spiritual împreună cu Christos şi apoi fizic asemenea Lui? Unde sugerează apostolul inspirat o astfel de chestie în text? Răspunsul este simplu: Nicăieri! Apostolul vorbeşte de O moarte şi O înviere!

În final, apelarea la învierea fizică pe baza faptului că Isus a fost „primul rod dintre cei morţi” cere de fapt ca învierea fizică să fi început deja!

Noul Testament este categoric când afirmă că fraţii din primul secol formau „biserica celor întâi născuţi” Evr. 12: 22-24. Christos ne-a născut „ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui” Ic. 1: 18. Pavel a spus că Isus este „întâiul născut dintre mai mulţi fraţi” Rom. 8: 29. Ei s-au unit cu Christos în moartea Sa, Rom. 6. Este clar prin urmare că statutul de întâi născut nu se referea la învierea din moarte fizică. Ei s-au unit cu Christos murind faţă de păcat şi înviind la viaţă cu Tatăl.

 Dar dacă argumentul „întâilor născuţi” trebuie să se refere la moartea şi învierea fizică, aceasta înseamnă că întreaga biserică primară a fost înviată fizic din moment ce ea s-a unit cu Christos în moartea şi învierea Sa şi au devenit pârga!  
Obiecţia că credinciosul trebuie să fie înviat asemenea lui Isus, era adevărată dacă înţelegem că ea se referă la moartea lui Isus faţă de păcat şi învierea la viaţă cu Tatăl. Dar dacă obiecţia se referă la înviere fizică acest lucru este greşit aşa cum Pavel arată.  

Ce se poate spune despre Trup? Învierea trupului ?!!

Una din obiecţiile cele mai comune aduse convingerilor din această carte este că Biblia învaţă o „înviere trupească” iar conceptul înviereii spirituale neagă acest lucru. Este adesea insistat că învierea spirituală neagă o „înviere trupească”. Este o neînţelegere a ceea ce învaţă Scriptura. Noi afirmăm că Biblia într-adevăr învaţă o „înviere trupească”, ceea ce negăm însă, este scularea sau ridicarea unui trup fizic din moarte!

Să privim mai aproape la Rom. 6.

Observaţi că Pavel spune „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentruca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui...” vers 6. Există aici un trup? Pavel spune că prin botez omul este dat morţii şi îngropat; desigur că este implicat aici un „trup”! Dar aici mai este un alt „trup” în acţiune; cel care este înviat.

Destul de evident, că atunci când Pavel spune că trupul păcatului a fost distrus el nu vorbeşte de trupul uman fizic (biologic) pentrucă atunci ar spune că o persoană este botezată pentru a distruge trupul uman fizic!

Un gând identic în Coloseni 2: 11.

„ ... aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Christos, în desbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti fiind îngropaţi împreună cu El prin botez...”

Pavel spune că s-au „desbrăcat de trupul pofetelor firii pământeşti” prin botez! Nu dorim să ne repetăm, dar oare se referă Pavel la trupul fizic? Desigur că nu! Şi totuşi este de netăgăduit că Pavel învaţă că ei s-au desbrăcat de un trup în schimbul altui trup. Şi ce este învierea dacă nu ridicarea din moarte la viaţă; desbrăcarea unui trup şi îmbrăcarea altui trup.

Ce era celălalt trup?

Ei s-au îmbrăcat cu Christos Gal. 3: 27; ei au devenit o făptură nouă 2.Cor. 5: 17; ei erau „îmbrăcaţi în omul cel nou” Ef. 4: 22- 24, în timp ce se desbrăcau de omul cel vechi care „strică după poftele înşelătoare”.

Desbrăcându-se de trupul firii pământeşti (carnal) ei omorau „mădularele pământeşti” (cari sunt pe pământ) Col. 3: 5-10; omul cel vechi cu faptelel lui şi se îmbrăcau cu „omul cel nou care se înoieşte spre cunoştiinţă după chipul Celui ce l-a făcut”.

Prin urmare aici Pavel învaţă despre „trupul” omului aşa cum stă înaintea lui Dumnezeu. Omul sub păcat este un trup de moarte. Omul sub Legământul lui Dumnezeu este un trup de viaţă.

Gândiţi-vă la Fiul Risipitor. Tânărul s-a răzvrătit împotriva voii Tatălui său, irosindu-şi viaţa şi bogăţia în păcat. Pe când era în aceea stare de răzvrătire, tatăl său a spus despre el că era „mort” Luc. 15: 24; nu fizic, ci întreaga lui existenţă era înstrăinată de tatăl său. Nu era problema vieţii şi morţii fizice, dar era problema despre viaţă şi moarte!

Când s-a întors, tatăl lui a spus că fiul lui era acum „viu”, fiul lui a fost înviat în cel mai adevărat sens al cuvântului. Poziţia lui în faţa tatălui său a fost transformată din moarte la viaţă. Nu a implicat substanţa lui trupească, aparenţa lui fizică, ci a implicat postura lui faţă de tatăl său.

Pavel duce acest lucru la bun sfârşit în Rom. 7-8. În cap 7 apostolul relatează zbaterea sa sub Vechiul Legământ: „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit.” Observaţi referirea lui Pavel la viaţă şi moarte. Aşa cum în repetate rânduri am afirmat aceasta nu poate fi o referire la viaţă şi moarte fizică. Totuşi este viaţă foare reală şi moarte foarte reală! Doar pentrucă este „spirituală” aceasta nu înseamnă că nu este prezentă şi reală!

Cum se referă Pavel la suferinţa lui sub Lege? Ascultaţi: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Pavel nu a dorit să fie eliberat de trupul lui uman, fizic. Dar el vorbea despre dorinţa lui de a fi eliberat „trupeşte”! El s-a referit la viaţa lui – totalitatea posturii lui înaintea lui Dumnezeu sub Vechiul Legământ – ca la „trupul” lui. Iar sub Lege acel trup era un trup al morţii deoarece aşa cum am văzut, Vechea Lege nu puea oferi neprihănirea, ea doar condamna. Ea era o „slujbă aducătoare de moarte”! (2Cor. 3: 7-9)

Că Pavel nu avea în minte o eliberare de trupul lui omenesc fizic este arătat de răspunsul lui la condiţia lamentabilă sub Lege: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!... Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului”.

Pavel spune că răspunsul la problema lui „trupească” era Isus. Şi care este natura acelei eliberări? În Rom. 8: 1- 3 apostolul explică: „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Christos Isus, cari nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Christos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. Căci - lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e ,,firea pământească``.) o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuş Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului...”

Pentru Pavel eliberarea de acel „trup de moarte” era mântuirea Noului Legământ în Isus Christos! Era, aşa cum sugerează Tim King „o schimbare de postură înaintea lui Dumnezeu nu o schimbare în substanţa fiziologică”. Era cu siguranţă o mântuire „trupească” dar nu una a cadavrelor umane din terra firma adică din pământ!

Acest lucru este întărit în Rom. 8: 6-14. Aici apostolul face comentarii despre viaţă şi moarte, trup şi înviere, carne şi duh, care pur şi simplu nu se pot aplica la viaţă şi moarte fizică, trup fiziologic versus duhul omului şi învierea cadavrelor umane din pământ.

În vers. 8 el spune: „...cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu”. Acum, dacă prin „pământeşti” (carnali) el se referă la trupul omenesc fizic (soma) atunci în mod clar omul nu poate plăcea lui Dumnezeu în viaţa aceasta! Dar, cum spunea King, „Firea pământească şi duhul înseamnă pentru Pavel moduri de existenţă”. Acest lucru este de netăgăduit, spre exemplu, în Gal. 3: 1şi cont., Pavel a scris creştinilor care erau tentaţi să se întoarcă înapoi la Vechiul Legământ „...aţi început prin Duhul şi vreţi acum să sfârşiţi (să fiţi desăvârşiţi) prin firea pământească?”

„În Duhul” se referă la viaţa lor în Christos sub Noul Legământ. „În firea pământească” se referă la întoarcerea lor la Vechiul Legământ! „Fire” şi „Duh” sunt moduri de existenţă nu trupuri fizice versus spirite fără trup!

La o scară mai largă, „în fire” includea pe neamuri care, deşi nu erau sub Legământul mozaic, erau vinovaţi de păcat şi prin urmare „în firea pământească”. Ef. 2; Col. 2-3.

Astfel, Pavel aduce acuzaţia că „toţi, fie Iudei fie Greci sunt sub păcat” Rom. 3: 9.

Viaţa despărţită de Dumnezeu era viaţa „în firea pământească” (în carne) şi constituia „trupul firii pământeşti” sau „trupul cărnii”; „trupul păcatului”!

De cealaltă parte, a fi în Duh, pentru Pavel nu însemna să exişti în afara trupului uman, ci să fi mântuit, eliberat de acel mod de existenţă sub Vechea Lege şi adus la un nou mod de existenţă sub Legea Noului Legământ a lui Isus Christos. Acesta este chiar gândul din Gal. 3-5. (3: 3)

Dacă continuăm în Rom. 8: 10 găsim că Pavel a spus „Şi dacă Christos este în voi, trupul vostru, da, este (supus) morţii, (în original: mort) din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii”.

Gândiţi-vă la următorul lucru: Pavel spune că dacă Christos trăieşte în ei trupul era mort! Care trup?!?

Nu era trupul la care Pavel s-a referit în Rom. 7: 24 – cel de care dorea să fie eliberat?

Cu siguranţă nu poate fi trupul fizic pentrucă astfel el ar spune că Christos a trăit doar în oameni morţi fizic!

El apoi spune că dacă Christos trăieşte în ei, „Cel ce a înviat pe Christos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi”. Acest trup muritor nu este altul decât cel care este deja în obiectiv, şi despre care Pavel a vorbit în legătură cu Legea, păcatul şi moartea.

(în întreg cap. 7 Pavel vorbeşte de condiţia de sub Lege; Pavel este consecvent în argumentul său iar noi trebuie să rămânem în contextul discuţiei referitoare la Lege şi trup).

Ne-am întors la „deja dar nu încă” din moment ce Pavel a afirmat eliberarea de legea păcatului şi a morţii, Rom. 8:1, şi acum totuşi vorbeşte de viaţă din moarte. Pavel are de-a face cu pârga din moment ce ei au primit „cele dintâi roade ale Duhului”, Rom. 8: 23, (vezi şi 8: 28) dar anticipau deplina eliberare.

El nu a schimbat subiectul de la moarte şi viaţă spirituală la moarte şi viaţă fizică, de la trup spiritual la trup fizic. Pavel este consecvent! Întreaga lui concentrare este asupra eliberării de sub legea păcatului şi a morţii; asupra morţii care „a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” Rom. 5: 12. Aceasta este moartea din Grădină, şi după cum am văzut ea nu poate fi moarte fizică!

Scriitorul inspirat nu doar vorbeşte de viitoarea înviere, ci le şi reaminteşte că Dumnezeu le-a dat „primele roade ale Duhului”ca o garanţie a acelei viitoare consumări, 2Cor. 5: 5. Am văzut deja că aceasta este o referire la prezenţa darurilor miraculoase ale Duhului.

Ezechiel a promis că Dumnezeu va pune Duhul Lui în Israel şi îl va învia din moarte, Eze. 37: 12-14. Aceasta nu avea să fie o restaurare naţională ci o eliberare de păcat prin lucrarea salvatoare a lui Mesia. Această eliberare este numită „scoaterea din morminte” vers. 12-13! (apropo, în 1948 nu a intrat Duhul Domnului în ei, a fost o simplă acţiune politică).

Ceea ce vrem să spunem este că Pavel învaţă că lucrarea miraculoasă a Duhului avea să fie desăvârşită şi încheiată în înviere! Dacă nu mai sunt astăzi miracole atunci învierea trebuie că a avut loc ori Duhul a eşuat în a-şi încheia misiunea! Dacă nu a avut loc învierea lucrarea miraculoasă a Duhului trebuie să fie prezentă.

Nu există nici un indiciu scriptural că Dumnezeu ar turna Duhul Său (timp de o generaţie) pentru a garanta învierea, apoi să ia Duhul pentru o perioadă nedeterminată pentru a-L trimite din nou în scoopul unui „miracol final”! Nu poţi separa lucrarea de înviere a Duhului Sfânt de acel cadru al primului secol, fără să brutalizezi textul.

Prin urmare,ceea ce am văzut, este că Pavel a propovăduit o înviere „trupească”. Totuşi, conceptul lui cu privire la „trup” nu este cel al bisericii moderne. Omul modern înţelege substanţa trupului. Pavel se gândeşte la postura (poziţia) omului înaintea lui Dumnezeu. Omul modern se gândeşte la un trup ieşit din pământ; Pavel se gândeşte la omul eliberat de păcat. Omul gândeşte fiziologic; Pavel gândeşte soteriologic. Cercetătorul Bibliei trebuie să-şi alinieze gândurile cu cele ale lui Pavel.

Am examinat două dintre principale obiecţii aduse convingerii că conceptul biblic al învierii este eliberare de păcat şi împăcare cu Dumnezeu. Obiecţiile resping definiţia biblică a morţii; ele nu reuşesc să recunoască natura „semn” al învierii fizice a lui Isus; şi ele schimbă definiţia învierii „trupeşti” dată de Pavel.

Rezumat şi Concluzii

Am văzut că moartea, pentru care remediul este învierea, este definită biblic moartea produsă de păcat, despărţire de Dumnezeu, şi nu moarte fizică.

Am văzut că declaraţia lui Isus privitoare la înviere din Ioan 5 trebuie privită ca o mişcare de la îniţiere la finalizare, perfectare; de la autoritatea de a da viaţă la autoritatea de a judeca; de la „cine” câţiva la „toţi”. Ioan 5 nu conţine două feluri de înviere, una spirituală şi una fizică. Acest fapt este susţinut şi de alte pasaje ale Noului Testament. 

Am văzut relaţia dintre trecerea Vechiului Testament, slujba aducătoare de moarte, şi deplina confirmare a Noului Legământ al vieţii adus de Christos. Viaţa învierii a fost adusă la realitate prin împlinirea completă a Legii vechi, 1Cor. 15: 54-56.

Am studiat acuzaţiile şi trimiterea în judecată a lui Pavel şi am demonstrat că nădejdea lui nu putea fi într-o înviere fizică. Nădejdea lui privitoare la înviere era Nădejdea lui Israel. Aleşii au început să o primească. Pavel deja participa la ea. Dacă Dumnezeu ar fi lepădat pe Israel la Cruce, atunci El i-ar fi lepădat înainte de a-Şi fi împlinit promisiunile faţă de ei!

Am examinat baza profetică vechi-testamentală a învierii şi am văzut că Ioan 5 este fundamentată ferm pe două pasaje, Daniel 12 şi Eze. 37, care ambele definesc clar timpul şi cadrul pentru înviere. Pe deasupra am mai văzut din alte profeţii ale Vechiului Testament că mântuirea lui Israel avea să vină la momentul judecării lui, iar fiecare din acele texte specifică vremea acelei judecăţi – Căderea Ierusalimului în AD 70.

Am analizat punctul de vedere tradiţional al lui Ioan 5: 24 şi l-am găsit în cel mai bun caz că se auto-contrazice. În plus am văzut că Ioan, în Evanghelia sa, a anticipat venirea „ceasului” împlinirii; în prima sa epistolă el a declarat categoric că a sosit ceasul. În Apo. 14 găsim că ceasul judecăţii a venit şi era asociat cu căderea cetăţii în care a fost răstignit Domnul.

În 1.Ioan găsim chiar ideea prezisă de Ezechiel 37 – prezenţa Duhului Sfânt care produce învierea. Natura miraculoasă a lucrării Duhului şi limitarea ei la „zilele din urmă” ale veacului Vechiului Israel plasează vremea învierii în acel cadru, Ioel 2-3.

Aşa cum s-a sugerat mai sus, viitorul ceas culminant avea să vină când mântuirea spirituală / învierea iniţiată de învierea lui Isus, se va fi împlinit, când lumea slujbei aducătoare de moarte, 2.Cor. 3 a fost înlăturată la căderea Ierusalimului în AD 70.

Am examinat câteva din elementele constitutive ale învierii şi am demonstrat că scriitorii N.T. au atestat şi afirmat atunci în primul secol prezenţa, dar nu încă consumarea, realităţii a fiecăruia dintre acele elemente. Şi în nici unul din cazuri scriitorii nu asociază aceste elemente cu moarte şi viaţă fizică ci cu trecerea de la păcat la neprihănirea în Christos. Aceasta arată în modul cel mai clar posibil că învierea nu poate fi o trecere de la moartea fizică.

Prin câteva exemple, dar în niciun caz toate care puteau fi date, am demonstrat cadrul temporal biblic pentru înviere. Scriitorii NT afirmau fără echivoc că învierea era aproape şi avea să vină la „sfârşitul veacului”, la sfârşitul veacului lui Israel nu sfârşitul timpului. Ei ori aveau dreptate ori nu, nu există cale de mijloc.

În sfârşit am examinat câteva obiecţii aduse convingerii prezentate aici şi le-a găsit că nu se potrivesc cu afirmaţiile exprese ale Scripturii.

Ceea ce înseamnă toate acestea este că în Christos astăzi se găseşte adevărata viaţă. Dumnezeu prin Christos a cucerit păcatul şi moartea şi pentru cei în Christos „nu este nici o osândire”, Rom. 8: 1.

Viaţa rezultată din înviere adusă la realitate de Christos a fost întrun sens un eveniment „odată pentru totdeauna” pentrucă a implicat judecata finală asupra Israelului Vechiului Legământ – şi păcat. Dar datorită acelui eveniment viaţa în Christos a devenit o realitate eternă.

Întemeierea împărăţiei în primul secol a fost un eveniment unic care nu poate fi duplicat, totuşi binecuvântările ei sunt şi pentru noi astăzi „lume fără sfârşit” Ef. 3: 20-21. (din neam în neam sugerează succesiunea generaţiilor în timp, nu atemporal). Lucrarea miraculoasă a Duhului a fost limitată „odată pentru totdeauna” la zilele din urmă ale lui Israel fără posibilitate de a fi reprodusă. Totuşi astăzi avem rezultatele remanente ale acelei lucrări desăvârşite. Isus a murit odată pentru totdeauna, Rom. 6:8-11. Totuşi astăzi avem binecuvântările nesfârşite rezultate din împlinirea acelor profeţii privitoare la aceea moarte.

La fel, venirea lui Christos de la sfârşitul veacului nu a avut loc pentru a pune capăt judecăţii ci pentru a întemeia judecata nesfârşită, Is. 9: 6-9; nu însemna că nu va mai fi judecată după venirea Lui!

Contrar perspectivei amileniste, la venirea Lui, Christos avea să şadă pe tronul slavei Sale; nu să renunţe, să abandoneze tronul Său!

Tronul lui Christos, tronul Lui de judecată este fără sfârşit, Luc. 1: 32-34. Standardul veşnic de judecată a lui Christos, Cuvântul Său, nu a judecat doar în „zilele din urmă” ci este standardul neclintit al judecăţii, Evr. 12: 28; 13: 20.

Moartea a domnit de la Adam până la Moise, Rom. 5: 14. Legea a intrat şi exacerbat zădărnicia omului făcând păcatul „din cale-afară de păcătos” Rom. 7: 13 şi pe om conştient de starea lui de moarte, Rom. 7: 24, tânjind după eliberare. Vechea Lege nu putea da viaţa dar a promis-o la venirea lui Mesia. Isus într-adevăr a „nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea (neputrezirea) prin Evanghelie, 2.Tim. 1: 9-10. Omul, cândva despărţit de Dumnezeu, poate acum în Christos, fi eliberat de păcat – înviat din mortalitatea păcatului. Aceasta este adevărata înviere!

Studiul nostru deşi a implicat, în mod necesar, mult material, a examinat unul din pasajele cheie folosite în a sprijini conceptul „două învieri” şi am găsit că Ioan 5 trebuie păstrat în cadrul temporal a primului secol şi în contextul trecerii (pieirii) Vechiului Legământ.

Deşi studiul nostru în aspectul lui polemic, s-a concentrat asupra slăbiciunilor schemei amileniste, implicaţiile sunt la fel de devastatoare pentru paradigma literalistă premilenistă. Pentrucă dacă Nădejdea lui Israel nu a fost o înviere fizică cu atât mai puţin a fost o înviere naţională.

Materiale preteriste la adresele: www.ro.preterism.com , http://www.preteristarchive.com , Jdragomir@clicknet.ro